Zilele astea sunt la Festivalul Internaţional de Teatru Oradea şi am reuşit ieri să văd Leonce şi Lena. Au venit o mulţime de spectacole bune la Oradea, dar eu fix pe cele de la Trupa Iosif Vulcan voiam să le văd, că la Odeon, Nottara sau Bulandra ajung mult mai uşor decât pe malul Crişului.

Cei de la Iosif Vulcan m-au câştigat odată cu punerea în scenă a spectacolului „A douăsprezecea noapte„, pe care l-am văzut de 2 ori într-o săptămână şi pe care abia aştept să-l revăd când oi avea ocazia. De-asta abia aşteptam să văd noua trăznaie gândită de Mihai Măniuţiu pe muzica Adei Milea. Şi chiar e o trăznaie în adevăratul sens al cuvântului, cu vreo 20 de personaje care cântă şi dansează non-stop, care râd şi care te fac să nu poţi sta locului pe scaun 🙂

Mi se pare că e un exerciţiu foarte interesant, nu la fel de bun ca A douăsprezecea noapte, dar pe alocuri delicios. Şi îl văd ca pe un spectacol necesar în evoluţia acestui experiment care se desfăşoară la Oradea. Nu sunt multe teatre de Stat în care să se experimenteze cum se întâmplă aici, la Bucureşti ne lipseşte asta. E drept că acolo avem o mulţime de teatre independente care experimentează în fel şi chip, dar nu m-ar deranja să văd ceva mai mult curaj şi la teatrele mari. Sigur, vor ieşi şi lucruri mai puţin bune, dar până la urmă vom avea parte şi de nişte spectacole care să ne facă să spunem „WOW! Nu mă aşteptam la asta!”.

Tot cu această ocazie a intrat definitiv pe lista mea de actori preferaţi Richard Balint, pe care l-am văzut prima oară în The Full Monty (alt spectacol pe care îl recomand cu căldură).