După cum vă spuneam, principala problemă a lui HTC ChaCha este bateria. Trebuia să încarc de două ori pe zi şi nu mă încânta deloc chestia asta. Mai ales că n-ai mereu 4 ore în mijlocul zilei să stai lângă o priză.

La recomandarea Corinei am instalat JuiceDefender (momentan varianta free) şi bateria mea parcă a prins viaţă. Ieri, după o zi de folosire intensă (jocuri, net, angry birs) + vorbit două ore (bine, 1:59), mai aveam 15% baterie. Extraordinar! Atât voiam de la telefonul meu, să mă ţină o zi bateria.

Şmecheria e să-l setaţi pe aggressive şi să-l lăsaţi să-şi facă treaba.

Povestea începe acum mulţi ani, pe vremea când nu existau bloguri iar eu nici măcar nu ştiam să scriu prea bine. Nu că acum aş şti, dar reuşesc să înşir nişte litere şi să le dau un anumit sens.

Era vara lui o mie nouă sute nouă zeci şi ceva, probabil ’95-’96. Şi pentru că ai mei erau într-o perioadă în care îşi doreau cu ardoare să mă facă atlet, am mers pe la toate sporturile posibile. În vara aia a fost rândul cursurilor de înot. Eu prieten cu apa n-am fost niciodată, dar până la urmă am acceptat să merg. Nu mai ştiu cum, dar am ajuns la ştrandul Tineretului (pentru cei mai mici sau mai provinciali, actualul club Player), unde erau mai multe bazine.  Citeşte tot articolul

Ştiu că au trecut vreo 2 săptămâni de când m-am întors din Sibiu, dar parcă nu puteam să las lucrurile neterminate. Pur şi simplu trebuia să zic ceva, măcar ca să am pretext să-i dau link lui Gaben. Bine, hai şi lui Zicu. Deci doar lui Zicu, da? Florica e fată simpatică, dar eu cu Zicu simt că am legat ceva special, numai al nostru.

Nu vă mai spun de ăştia cu care am plecat de la Bucureşti, că îi ştiţi. Suferă toţi de supra-expunere.

Practic, postul ăsta e un fel de extensie a listei cu oameni pe care i-aş vrea la Bucureşti. Citeşte tot articolul

Noi prin liceu alergam foarte mult. Ştiu că v-am înnebunit de cap cu poveştile mele din liceu, dar chiar făceam o grămadă de chestii. Şi ştiu că mă uitam foarte mirat la ăştia mai mari decât mine, undeva între 20 şi 25 de ani. Ştiţi, vârsta aia la care se presupune că nu ţi-a crescut burta prea tare. Şi îi vedeam anchilozaţi, statici.

Noi jucam fotbal zi de zi, alergam după autobuze, ne alergam între noi, fugeam de profesori, fugeam să nu întârziem la oră, săream garduri. Mişcare cât cuprinde. Plus două ore de sport pe săptămână. Şi nu înţelegeam cum de s-au ramolit cei cu 5-6-7 ani mai mari decât mine. Cum de nu mai pot sări garduri, cum de obosesc după ce au alergat după un autobuz? Nu eram eu vreun atlet, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că eram ceva mai obişnuit cu efortul.

Şi uite că au trecut anii, ne-am luat carnete de conducere, ne-am luat şi maşini, stăm cu fundul în ele şi obosim când ne plimbăm prin parc. Sportul nu numai că a trecut pe plan secundar, dar a dispărut total din viaţa noastră, de parcă nici n-ar fi existat niciodată. Şi mă enervează la culme.

Şi nu mă refer la mers la fotbal de 2 ori pe săptămână. Noi alergam non-stop. Era mereu ceva de fugărit. Efort susţinut în fiecare zi. Despre asta e vorba. Şi ajungem la 40 de ani să dăm banii pe abonamente scumpe la săli de 5 stele ca să ne placă soţia. Sau amanta, după posibilităţi.

Aşa că nu vă opriţi din alergat. Faceţi sport mereu.