Meci, shaorma de la Genin şi semifinalele US Open. Aşa arată o sâmbătă excelentă*.
Mai mult nu scriu pentru că nu meritaţi. O să vă spun eu de ce. Şi oricum am preocupări mai importante. Joi Steaua joacă pe Anfield cu Liverpool şi eu nu ştiu cu cine să ţin.
*) Atenţie! Nu încercaţi asta acasă cu vreo shaorma locală!
Entourage se întoarce pentru ultimul episod al sezonului 7. Se pare că sezonul 8 o să fie ultimul, unul foarte scurt de altfel, cu 6 episoade doar.
Între timp, Mad Men se pare că a înregistrat cel mai mare succes cu episodul de weekendul trecut.
Piers Morgan va avea un show al lui pe CNN, se pare că în locul lui Larry King. Cică se va numi Piers Morgan Show. Original.
Sezonul 2 din Caprica o să apară ceva mai devreme, pe 8 octombrie, adică cu 2 luni mai repede decât era anunţat.
NBC pregăteşte o adaptare după Dark Tower a lui Stephen King. Bonus, o să fie şi o trilogie pe marile ecrane.
Pur şi simplu nu pot să trec peste reportajul din GSP legat de o zi din viaţa lui Ilie Dumitrescu. Aseară râdeam aproape cu lacrimi. Întregul articol este aici, iar dacă îl citiţi pe tonul potrivit, nu vă mai trebuie stand-up weekendu ăsta.
În fiecare dimineaţă, primul lucru pe care îl mănînc sînt cerealele cu lapte, dar laptele să fie fierbinte, nu rece. Apoi beau un espresso scurt. De fapt, beau multe cafele pe zi. Îmi aleg apoi hainele cu care mă îmbrac, niciodată nu o fac cu o seară înainte, nu mă gîndesc de seara ce cămaşă sau ce sacou să port”
Jurnalism în stare pură. Ce reţinem de aici? Laptele să fie fierbinte, nu rece! Hainele se aleg dimineaţa, nu seara. Colegele mele din liceu îşi mai alegeau hainele seara. E bine că Ilie a renunţat la acest obicei. Citeşte tot articolul
Aţi observat că ne ferim să mai etichetăm oamenii, arta, filmele sau alte chestii din jurul nostru drept extraordinare, mişto sau super? Tot ce-i de apreciat a devenit „ok”. Da, sunt un cuplu ok, a fost o piesă ok, berea asta e ok, drumul n-a fost prea greu – a fost ok. Ţi-a plăcut ciorba? Băi, n-a fost cea mai bună ciorbă, dar a fost ok.
Când suntem chiar siguri de calităţile pe care le promovăm, apar superlativele ‘chiar ok’ sau ‘foarte ok’ şi superlativul absolut ‘chiar foarte ok’. Dacă vrem să filosofăm, şi vrem să filosofăm, pentru că altceva n-avem mai bun de făcut în timp ce creşte deficitul bugetar şi datoria la FMI, putem să ne imaginăm că poporul a devenit mai precaut. Să nu luăm okeizarea naţiunii drept o simplă transformare lingvistică, hai să gândim că ne e teamă. Ne e teamă să nu ne fie descoperit entuziasmul în unele cazuri, sau pur şi simplu ne-am blazat.
Dar probabil că nici asta nu e foarte rău şi în niciun caz foarte bine. E ok.
În liceu am avut mulţi profesori. Şi când spun mulţi, gândiţi-vă că numai la engleză am devorat vreo 6 profesori în 4 ani. La franceză vreo 3, la istorie vreo 4… mulţi. Dar cel mai caterincos profesor dintre toţi a fost Canache, proful de istorie din clasa a 9-a. Pe vremea aia încă nu eram o gaşcă şi nici literatura română n-o ştiam aşa bine cât să fim Arhangheli.
Omul ăsta a fost un fel de inspiraţie pentru noi. Cred că n-a existat un prof mai sărit în istoria învăţământului. Luase 10 la examenul de titularizare dar nicăieri nu stătea prea mult pentru că era pur şi simplu dus. La prima lucrare de control a venit, ne-a zis subiectele şi a plecat să se plimbe în parc, nu înainte să ne spună „puteţi să copiaţi”. Toată lumea a stat cu cărţile şi caietele pe bancă şi am copiat aproape cuvânt cu cuvânt. Când ne-a adus lucrările, cea mai mare notă era 9. Restul luaseră 8, 7, 6. Ne-a picat faţa.
Foarte calm, omul ne-a explicat că noi suntem atât de proşti, încât nu ştim nici să copiem. Eu am avut 3 greşeli şi am luat 7. Una dintre ele, cea mai frecventă, a fost legată de întrebarea: „Cine a fost Licurg?”. Toţi am început fraza cu Licurg a fost cel care… Şi ne-a scăzut un punct pentru chestia asta. „«Licurg a fost legislatorul care…» sau în cel mai rău caz «Licurg a fost grecul care…», dar nu cel care, că nu mergeţi la piaţă cu Licurg”. Nu mai ştiu ce-a făcut Licurg, dar sintagma asta n-o s-o uit. Citeşte tot articolul
V-am mai zis că mi s-a luat de campanii de display advertising. Ştiu că funcţionează displayul, dar mie nu-mi place deloc şi o să-l evit pe cât posibil. Şi dacă nu facem display, hai să facem evenimente, platforme sau în cazul de faţă concursuri mişto pe Social Media.
În caz că vă întrebaţi (ca şi mine de altfel) ce mai face MB Drăgan, vă anunţ că sunt bine, sau cel puţin aşa mi s-a şoptit în cască. Tocmai au lansat un concurs împreună cu National Geographic şi Adevărul, totul fiind legat de Ghidul NG Traveler Romania, lansat săptămâna trecută cu Adevărul.
Sunt mai multe campanii pe travel care se axează pe România, dar de data asta o să aveţi ocazia să şi contribuiţi cu ceva. Şi cred că vine la fix după ce am avut #prinromania şi #prinorasulmeu, campanii mai puţin interactive.
Pe aplicaţia „Arată-ne România ta” de pe Facebook puteţi urca, vota sau share-ui poze din diferite regiuni ale ţării.
Pe Twitter puteţi folosi hashtagurile #natgeoro sau #ghidromania ca să apăreţi pe pagina Live.
Atât pe Facebook cât şi pe Twitter puteţi câştiga o excursie de 10 zile prin România. Pe Facebook sunt puse în joc 10 colecţii de cărţi Adevărul (e vorba de colecţia NG Traveler). Şi pe lângă asta, mai sunt şi 200 de ghiduri Traveler Romania, câte 100 pentru Facebook şi Twitter.
Detalii mai găsiţi şi aici.
În concluzie: e mişto campania, îmi place şi realizarea, să vedem cum iese 🙂
Tnx Maria pentru ştirea în PREMIERĂ-EXCLUSIV-ŞOC.
Ar mai fi şi nişte cărţi pentru cititorii mei fideli: mama, mătuşi-mea şi ceilalţi 2 prieteni care mă citesc. Aştept în comentarii peripeţii cu maşina prin ţară. O pană de cauciuc, o maşină stricată, un poliţist care v-a oprit… d-astea.
Pe locul defunctei Autogări din Militari a răsărit, nu-i aşa, o parcare. La un scurt reasearch pe net aflăm că municipalitatea în frunte cu edilii au decis că ne trebuie nişte parcări la intrarea în oraş. S-au prins ei că locuiesc bucureşteni şi în afara oraşului, în zona metropolitană.
Foarte frumos, mecanismul e simplu: dai 100 de lei şi ai loc de parcare la autogară. De acolo iei metroul şi ajungi la locul de muncă. Mişto era dacă făceau parcările astea înainte să înceapă să se ridice maşini. Atât la ieşirea din oraş, cât şi în buricul târgului, la Romană de exemplu.
Ca să nu mai spun că americanii aveau parcările astea de prin anii ’50. Stătea omul în afara oraşului, venea cu maşina până la gară, lua trenul până în oraş şi aia era (pentru documentare, urmăriţi primele sezoane din Mad Men).
– Şi… cum s-a produs accidentul?
– Păi să vedeţi… domnişoara era parcată pe mijlocul străzii, iar eu voiam să intru pe interzis ca să parchez…
– Deci domnişoara era parcată pe mijlocu străzii şi aţi lovit-o când intraţi pe interzis?
– Da, exact!
Garage Hall
Pe un perete se plimbă imagini din David Matthews Band in Central Park iar pe fundal se aude melodia de mai jos. Mai chill de atât n-ar putea fi o sâmbătă seară, undeva în mijlocul Bucureştiului.
V-am mai zis că mi-a plăcut în Garage Hall şi sigur o să mai merg, pentru că a devenit, de aseară, unul dintre locurile mele favorite din oraş. Clubul că e al lui Mani de la Urma, sau cel puţin el e manager. Asta înseamnă automat că muzică e bună. Momentan îi găsiţi pe Facebook aici şi fix în staţia de pe George Enescu, lângă piaţa Romană (vis-a-vis de parcul de lângă Cafepedia). Chelnerii sunt simpatici, preţurile sunt bune iar locul e prea mişto ca să nu se aglomereze în următoarele săptămâni. Citeşte tot articolul
Într-un post pe care l-am mai citat, Edward Boches explică importanţa platformelor digitale în efortul marketerilor de a crea o prezenţă permanentă a brandului în mintea consumatorului. Boches demonstrează că aplicaţiile care se integrează în vieţile oamenilor sunt la fel de importante (şi merită, prin urmare, bugete similare) ca orice campanie de advertising.
În plus, dacă hituri ca Gorila de la Cadbury sau Big Ad-ul celor de la Carlton Draught captează atenţia doar pentru moment, serviciile şi în general platformele cresc în permanenţă şi pot aduce noi clienţi brandului.
Ăsta ar fi un fel de răspuns la întrebarea „De ce a făcut Tuborg un lucru bun cu platforma muzicală TuborgSound.ro?”
Joi seară cei de la Kinecto au invitat foarte multă lume din online la lansarea „portalului muzicii româneşti care contează”. Pe lângă onlineri, joi seară la Garage Hall (foarte mişto clubul, go and check it out) au mai fost invitaţi o parte din artiştii înscrişi deja – am văzut pe acolo Discoballs, Viţa, OCS, Urma etc.
Radu Ionescu a declarat (via Dana Pascu) că sunt deja 20.000 de useri în ziua lansării. Mi se pare enorm. Asta ar însemna că sunt şanse să avem cât mai multe trupe bune adunate.
Celălalt răspuns la întrebarea de mai sus se leagă de bani. Sau mai bine zis, de lipsa lor. La noi sunt anumite domenii în care n-ai cum să rezişti fără susţinere financiară. Pe servicii şi conţinut te descurci mult mai bine când ai acces la bani şi promovare. Da, eOk ar fi un concurent pe nişa asta, dar cine îl foloseşte cu adevărat? Pe conţinut ar putea fi un exemplu MusicChat de la Jacobs, dar niciodată n-au reprezentat un nume important pe publishingul de muzică, deşi au avut bani şi promovarea mai multă decât Monden.info de exemplu.
Da, e bine că s-a lansat TuborgSound, aşa mai scăpăm şi noi de display advertising şi conferinţele de presă de care m-am săturat. Platforma chiar are potenţial, răspunde unei nevoi suplinite până acum de Grooveshark sau Last.fm dar rămâne de văzut câtă atenţie va primi din partea brandului.
Am fost aseară la sit-down comedy, un eveniment al celor de la Trombon.ro. Nu ştiu de la cine au învăţat să facă evenimente băieţii ăştia, dar de la Manafu sigur nu. Când am ajuns acolo ne-au zis că vor să ne pună semnul trombon pe noi. Să ne alegem cel mai dureros loc şi ei veneau cu fierul încins şi puneau sigla trombon.ro, ca să-i ţinem minte. Fiecare a ales după caz o mână, sânii sau fesele. Moment în care Ciubotaru a scos un mic volum cu poezii de Eminescu, ediţia princeps de buzunar şi a zis că el acolo vrea semnul trombon.
Pe urmă ne-au pus să ne aşezăm în cerc şi au zis să ne punem mâinile la spate. Credeam că vor să fim cuminţi, ca la şcoală, dar a venit Anca Nî şi ne-a legat pe toţi. Şi pe urmă au început să ne bată ca să spunem parolele de la bloguri.
La un moment dat pyuric n-a mai rezistat şi a început să spună tot: parola de la blogul lui Bobby, a lui Ciubotaru, a lui Nihasa…
La sfârşit l-au luat la ochi pe Ciubotaru, să zică toate datele Lecturi Urbane din toamna asta. El s-a revoltat, a zis că aşa tratament nu e posibil pentru intelectuali şi a apăsat un buton roşu. Brusc a apărut un grup de 7 ninja antrenaţi de Geo Atreides, care aruncau cu semne de carte în stânga şi în dreapta şi care ne-au eliberat de sub jugul trombonist.
