… sau „unde-s zăpezile de altădată?”

Acu o săptămână ploua într-un mod oribil. Şi mă gândeam să scriu despre cum ne amintim noi că e încălzire globală doar când sunt 45 de grade, vara la umbra aerului condiţionat şi răcoarea plopilor necăsătoriţi.

Între timp a nins puţin. Şi discutau micro-sexy bloggeriţele despre ce mişto e că ninge. Azi m-am trezit în twitturi despre năprasnica vreme de afară. Când m-am uitat pe geam am dat peste un soi de fleoşcăială, o ninsoare moleşită de criza fulgilor de zăpadă. Ningea cu întreruperi, cu sacadări programate din timp,  cam cum se lucrează la uzinele Dacia acum.

Tot spectacolul auster de dincolo de geamul termopan (valoarea mea-valoarea mea) m-a făcut să întorc spatele propunerilor de tipul ‘hai să mergem la facultate azi’. Mi-am făcut de lucru prin casă şi mi-am amintit de zilele în care mă dădeam bolnav în timpul liceului. Cum să ieşi pe o vreme ca asta?

Ce-i drept, zăpăduţa asta provenită din ninsorica de azi nu înseamnă nimic pe lângă zăpezile de demult. Măcar atunci ningea şi în decembrie astfel încât povestea aia cu moş crăciun să fie cât de cât plauzibilă. Acu văd că de câţiva ani iarna se încăpăţânează să apară prin februarie. Că tot în perioada asta am dat şi anu trecut la zăpadă.

Oricum, am învăţat să nu mă mai plâng. Dacă nu suntem cuminţi vine Ice Age-ul peste noi şi ne trezim ca în iarna lu 1954 când ia uitaţi ce neige d’antan erau:

Puteam.

Puteam să vă anunţ acu vreo 3 posturi când am ajuns la 700.

Puteam să nu sar peste Friday’s Series News de săptămâna trecută.

Puteam să postez ceva ieri. Dar nu-i nimic, asta e.

Am o listă întreagă de chestii pe care vreau să le scriu pe blog. Şi o să le scriu. N-o dau în teasere a la Bendeac dar am studiat o mişcare inteligentă la nivel de PR şi o să scriu pe blog zilele astea.

Până atunci să ştiţi că s-a anunţat seria a 2-a de studenţi ADC. Altă zi plină de regrete. Oricum, n-aş fi făcut faţă programului aşa că e mai bine pentru amândoi. Şi pentru ea (şcoala) şi pentru mine. Mă bucur pentru Paula, e o experienţă bestială.

Şi că nu putea fi totul perfect… am observat printre studenţi mai mulţi oameni cu experienţă. Şi mi se pare atât de incorect… în primul rând că unii vin cu nişte baze şi alţii de la 0 sau aproape. Iar ierarhizarea finală cum se face? Şi dacă sunt la egalitate cu un om cu experienţă ce înseamnă, că sunt eu bun sau că e el praf? Cam astea au fost întrebările pe care mi le-am pus. Doar că mai presus de astea e experienţa. Mult succes ADCişti, sper că la cupa IqAds (dacă vă băgaţi) să fiţi mai buni ca noi 🙂

Când vine vorba de scris, blogosfera abordează, în mare, aceleaşi subiecte.

Când a picat Google, s-a scris despre cum a picat Google.
Când a picat Vodafone, s-a scris despre cum a picat Vodafone.
Când a cântat Sting….

Aţi înţeles ideea. Toată lumea are ceva de zis. Numai că atunci când vine vorba de sărbătoarea-aia-de-pe-paişpe-februarie, părerile sunt împărţite (ca s-o dăm în clişee). Opinia despre sărbătoarea aia al cărui nume nu-l pronunţ, este ceva foarte rafinat. Ca un whisky cu vechime. Sau ca piure de cartofi pe care il pisezi la nesfârşit.

Să vedem, deci, categoriile:

Naţionaliştii combatanţi

Oamenii ăia care scriu 40 de fraze în care îi înjură pe americani ‘tu-le Halloweenu şi Hanuka mamii lor, că importăm de la ei toate prostiile. Da’ de ce să sărbătoresc eu toate americănismele astea cu bani aruncaţi pe prostii. E doar o sărbătoare de marketing.

Naţionaliştii necombatanţi

Ăştia merg pe principiul ‘Sărbătoare, sărbătoare, dar să fie de la noi’. Adică, păi ce, n-avem noi Dragobetele nostru? Care e şi el undeva la sfârşitu lunii (habar n-are nimeni când, dar nu contează, ce, noi nu suntem buni?). Păi dacă noi preluăm ca proştii, de ce nu sărbătoresc şi americanii Ignatu? Uite domne ce face marketingu ăsta. În loc să sărbătorim bunătate de tradiţie românească.

Îndrăgostiţii

Păi dacă e sărbătoare de ce să nu profităm de moment să ne mai iubim puţin. Că iubi nu mi-a mai zis de nu-mai-ţin-minte-când că mă iubeşte. Noi oricum ne iubim foarte mult şi sărbătoarea asta vine la fix. O să mergem la o cină romantică, o să ne iubim mult şi pe urmă o să vedem şi un film. Că aşa le stă bine îndrăgostiţilor.

Protestanţii

Cei mai amuzanţi opinatori. Şi cei mai înverşunaţi de obicei. Au o problemă şi cu originea sărbătorii şi cu partea de marketing. Pentru că nu trebuie să am o zi în care să iubesc. Pentru că eu iubesc în fiecare zi. Şi dovedesc asta mereu. Nu trebuie să vină cineva să-mi spună când să dau eu dovezi de dragoste.

Şi că veni vorba de o dovadă de dragoste, audiţie plăcută.

Vi s-a întâmplat vreodată să ştiţi că sunteţi în plus şi să vă retrageţi uşor de lângă o persoană? Genul ăla de om care nu vrea nici de-al naibii să te bage în seamă doar-doar te prinzi. Şi te prinzi, şi nu-ţi dă nimeni o medalie pentru asta. Mereu mi-am pus problema asta.

De ce nu vine cineva să spună, băi, foarte tare că n-ai mai insistat că stresai omu. Felicitari că te-ai prins! Şi mişto e că eu mă prind mereu. Şi las omu în pace că prietenie cu forţa n-am vrut niciodată. Da’ rămâne sentimentu ăla că n-o să-ţi aprecieze nimeni inteligenţa de care ai dat dovadă. Că n-o să ştie nimeni şi nici nu poţi să te lauzi cu aşa ceva. Ceea ce mi se pare naşpa ;))

Şi tot în categoria asta intră gesturile alea pe care le faci pentru prieteni. Ştiţi ce naşpa e când suni şi trezeşti omu. Te înjură, te trimite în origini (măcar în gând), îţi zice de bine cu vocea aia de dimineaţă. Dar când ştii că doarme sau e în examen şi tu nu suni special ca să nu deranjezi, nu se întâmplă nimic. Nu e nicio atitudine pozitivă. ‘Uite, dacă mă sunai era nasol, dar pentru că n-ai deranjat, uite o bulinuţă’. Niciodată nu se întâmplă aşa ceva…