M-am întors aseară târziu după două zile foarte obositoare şi încărcate. N-am apucat să postez nimic pe drum pentru că nu prea a fost timp. Am văzut Râmnicu Vâlcea, Sibiul, Biertanul, Sighişoara, Mediaşul, Braşovul şi… cam atât 😛
Am dormit vreo 6 ore din 60 şi în rest am vizitat. O să revin cu poze, impresii, comentarii. Momentan citesc zecile de posturi din feedreader.
Noi, oamenii de comunicare.
Analizând campania din State şi comparând-o cu cea de la noi din ţară consider că oamenii de comunicare sunt vinovaţi. De ce? Pentru că în fond, bani se bagă şi aici şi acolo; armate de oameni lucrează la campanie şi aici şi acolo.
Cu toate astea, la ei, rezultatul final este ăsta:
La noi, revoluţia portocalie a strâns o mână de ameţiţi care sărbătoreau la universitate.
Sigur, e foarte simplu să ne gândim că americanii sunt proşti şi prin urmare, mai uşor de manipulat. Sunt de părere că PRiştii lor sunt mai buni, şi nu oamenii mai proşti. Nici n-are sens să întreb dacă e vreun politician pentru care ar ieşi atâţia isterici în stradă. Nu există. Şi sunt sigur că nu e mare lucru nici de capul lui Obama. Dacă ne întoarcem în timp, veţi vedea că aceeaşi isterie a fost si cu Bush. Şi acum ştim toţi de ce e în stare Bush. Şi cu toate astea, oamenii ăia speră. Văd în candidatul lor un om capabil să le schimbe vieţile.
Printre altele, diferenţa între campania lor şi campania noastră e că ei reuşesc să creeze o imagine indiferent de cât de mult se străduieşte adversarul să o distrugă. La ei se dă mai puţin la gioale şi se zâmbeşte mai mult. Pentru că oamenii mei trebuie să-mi facă mai mult bine decât pot oamenii tăi să-mi facă rău. La noi, dacă ceilalţi au 10%, înseamnă că noi cu 11 am câştigat, nu?
La locale, Naumovici se plângea că trebuia să câştige. Ce-i drept, campania a ieşit din peisajul monoton, dar candidatul a fost unul foarte slab. Până n-o să câştige cineva pe o campanie extrem de bună, n-o să existe concurenţă şi la fel ca în publicitate, agenţiei nu-i vor fi solicitate anumite chestii.
Şi dacă tot se plângea bossul 23 că n-a avut reach pe Antene, mă întreb dacă merită să facem un studiu de caz pe votanţii ăştia speciali. Ăştia care vor emisiuni plictisitoare şi votează după cât de prezent e politicianu la tv.
În afară de 3 clipuri pe youtube, campania înseamnă afişe (plătite cu preţul sănătăţii de unii oameni de campanie). Nu-i aşa că putem mai mult? Chiar ne-am plictisit de bloguri prăfuite. Vrem interacţiune, virale, viaţă. Vrem să ne păcăliţi, nu să vă votăm pur şi simplu!
În general se merge pe bază de „nu”.
Drum bun! 😀
În excursie de antropologie. Vă explic ce-nseamnă antropologie dacă îmi explicaţi unde e Mediaşul. Că de explicat „ce caut eu acolo”, nici eu nu pot. Cică o să ne distrăm, o să învăţăm una-alta şi o să ne întoarcem mai deştepţi.
Problema e că legăturile mele cu civilizaţia se vor rezuma la smart phone-ul a cărui recenzie urmează a fi publicată la o dată ce va fi comunicată ulterior. Mi-e foarte lene să car şi laptopul până la Mediaş, mai ales că e clar că n-o să am net acolo. Am verificat şi în ultimele 6 luni n-am niciun vizitator din Mediaş. Deci e clar că n-au net.
Dacă o să am răbdare (şi sigur o să am în cele 5-6 ore de mers cu autocarul), o să postez una – alta.
Ah, şi ca să fie clar, în Mediaş există şi hotel. Chiar 3 bucăţi dintre care unul de 4 stele. Civilizaţie, nu glumă.
A se nota că plecăm la 5:45. Dimineaţa.
Până acum campania electorală a fost foarte plictisitoare. S-au lipit 3 afişe, 2 outdooruri şi gata, asta a fost tot.
Eh, iată că s-a găsit o minte luminată să pună un vârf de sare şi piper. Politiciana în cauză, Luminiţa Anghel pe numele ei, ne oferă o mostră de caterincă. Îmi place că ştie ce gândesc şi că joacă singură în acelaşi clip repetând aproape obsesiv „nu vota”.
Cum zice ea, ca un om mare de interseţia de la Răzoare. Sunt curios dacă ştie exact unde e :))
Oricum, noi ştim că e aceeaşi Luminiţa care îşi lua haine din Pavilionu H acu câţiva ani. Vedetă din popor, ce vrei.
Ah, şi pentru cine nu s-a prins, clipul e copiat după ăsta.
Via Silvia
E vorba de acest prieten, care tocmai a schimbat domeniul şi care e fan Guitar Hero.
A se observa că e o varianta îmbunătăţită faţă de aia cu cămaşa albă.
…dar care ştiu că a ieşit Obama, iată de ce merita să vă uitaţi la tv:
Adică prima transmisie live prin intermediul unei holograme. Hologramă zici? (vorba reclamei: da’ unde te crezi domne, în războiu stelelor?) S-o bag p’aia cu „asistăm la un moment istoric”?
Acu mai rămâne să apară şi proiectoarele de holograme ca să îl avem pe Dan Diaconescu în mijlocu sufrageriei în fiecare seară.
Şi acu, gata, liber la poantele cu holograme!
Pentru cine vrea să citească mai multe detalii despre cum funcţionează nebunia asta, aici.
LE: tehnologia cică e veche, a fost folosită de un advertiser finlandez în 2004 pentru promovarea LOTR. clipul aici.E interesant de urmărit ce influenţă va avea aceasta tehnologie în advertising.
MLE: se pune că am scris şi eu despre alegerile din state, da?
Cel puţin aşa zice Mister Trombetta ăla.
Trombetta: „Am jucat prost! Aştept mai mult de la jucători!”
Imediat după, s-a răzgândit.
„N-am jucat slab!“
Şi asta în aceeaşi seară, în acelaşi ziar, ca să nu spună lumea că s-au încurcat borcanele.
Deci întrebare: cum a jucat CFR Cluj aseară? Prost sau slab? :))
În ultimii ani, au rămas câţiva oameni care prind la public indiferent cât ar performa. Liderii incontestabili sunt Ştefan Bănică şi Tudor Gheorghe. Indiferent câte spectacole ar avea, cei doi sunt asaltaţi de cereri şi aproape că nu fac faţă.
Dacă anul trecut Bănică a ajuns să susţină vreo 4 concerte plus cel de la Adevărul Holding, anul ăsta avem parte de 7 concerte cu Bănică. Adică 7 seri din luna decembrie în care omul ăsta o să aibă sala plină.
Cu Tudor Gheorghe e la fel. Anul trecut, când lucram la un proiect intrat momentan în stand-by, am observat cu stupoare că Tudor Gheorghe este cel mai solicitat artist român. Zeci de mailuri am primit de la oameni care cereau bilete. Acum, nici nu apuc să ajung la Universitate, că sigur aflu de 3-4 concerte Tudor Gheorghe. De parcă doar ăştia doi mai există pe lumea asta.
A se nota că şi mie îmi plac, doar că nu înţeleg de unde apare diferenţa asta imensă de interes între plutonul fruntaş şi restul artiştilor care nu ajung să umple nici jumătate de club.
Şi bineînţeles, nu puteam să-l uit pe Hruşcă şi acest stand-up clasic. (de pe la 2.00)
Chiar… cine vrea la Bănică? 😀
Acum câteva luni când îmi toceam coatele pe băncile şcolii ADC, am avut ocazia să primesc, printre altele, şi o lecţie de viaţă. După câteva seminarii în care am învăţat chestii de bază legate de concepte, printuri, filmuleţe (e o poveste lungă şi tristă ce va fi relatată la o dată stabilită ulterior), aşteptam seminarul de outdoor.
Şi a venit Vali Suciu (Creative Director la Odyssey) şi ne-a explicat senin că cel mai mult contează în publicitate să ai bun simţ. E o chestie atât de simplă dar care lipseşte cu desăvârşire. Venită de la un om care pur şi simplu emană bun simţ, ideea asta capătă foarte mult sens. Şi mă gândeam în ultimul timp că nu e valabil numai în publicitate. Ca să reuşeşti undeva trebuie să ai foarte mult bun simţ.
Când am văzut-o deunăzi pe Miruna la Lynx mi-am dat seama că tocmai bunul simţ a făcut-o să prindă aşa mult la public. Ea n-a venit nici cu furturi de teme, nici cu înjurături în stânga şi în dreapta. A venit cu gânduri blonde povestite cu mult bun simţ.
Cabral, alt om care emană bun simţ. Şi a reuşit să devină simpatic multora datorită blogului. Şi mai sunt. Andi Moisescu, George Buhnici etc. etc. Oameni care îţi dau pur şi simplu cu bunul simţ peste ochi (ca să mă exprim mai plastic 😛 )
Zoso povestea acum ceva timp despre oameni care au urcat brusc şi au reuşit să-şi ţină oamenii cumva. Acea metodă secretă e de fapt bunul simţ.
Şi avea Vali Suciu o linişte şi o siguranţă când zicea de chestia asta, încât realizai imediat că are dreptate. Totul se rezumă la bun simţ.
Fanele lui Dragoş Bucurenci sunt rugate să poftească afară până la încheierea postului.
Trenduri. Ne lovim de ele la tot pasul. Fiecare îşi alege drumul pe care vrea să-l urmeze. După sute de ani de ignoranţă cineva s-a prins că nu mai avem mult pe planeta asta. Şi din „fuck the nature!”, totul s-a transformat într-un mare „oh, fuck! the nature!”
Şi ca în orice trend s-au găsit câţiva flauer-pauerişti care au început să propăvăduiască respectivul curent.
În primul rând, e clar că toţi care devin brusc eco sunt nişte nesimţiţi. Sau, mai exact, au fost până la momentul în care cineva le-a luminat mintea şi le-a zis: „Nu aruncaţi hârtii pe jos că e naşpa.” Adică tu singur, fără să-ţi spună cineva nu ştiai că e nasol să arunci hârtii pe jos? Unde aţi crescut frate, în iunglă (vorba poetului)? Sau erai atât de inapt încât credeai că noi ceilalţi aruncăm la coş de fraieri?
Mai sunt, desigur, şi papagalii. Ei văd ceva la un om, îl identifică drept lider de opinie şi îl copiază. Şi când vine vorba de ecologie, mi se pare puţin trist. Nu e deloc nou să fii eco-friendly, get over this „coolness” of the thing.
Şi mai sunt şi ecologiştii ăştia închipuiţi. În primul rând că mă enervează oamenii care fac un lucru şi dau o importanţă prea mare lucrului respectiv „da… eu sunt ecologist… sunt foarte tare”. Înţeleg că vrei să creezi buzz, dar fă-o cu stil.
În al 2-lea rând nu-mi plac oamenii care susţin nişte reguli pe care trebuie să le respecte toţi, mai puţin ei. De pildă Bucurenci povestea la ApropoTV cum susţine el toate regulile alea ecologiste dar respectă doar o parte din ele. Se cheamă că e moderat. Păi atunci, dacă eşti moderat, ciocu mic, că moderaţi om fi mai mulţi.
Prin urmare nu pricep de ce trebuie să facem mişcările astea de normalitate. De ce se cheamă ca eşti ecologic şi nu normal? Hai să aducem ecologia la grad de normalitate şi să desfiinţăm organizaţiile.
Din nou, o să fiu luat drept pesimist, Gică Contra, chiţibuşar dar prefer să fiu aşa decât să fiu genul ăla de pupincurist care vede totul în roz şi laudă orice călătorie la budă.
