Pe testvot.eu găsiţi un test prin care poţi afla ce partid răspunde nevoilor tale. 31 de întrebări care în final indică partidul potrivit (fără să fie un îndemn la vot or something).
Am răspuns la întrebări şi am rămas surprins. Nici nu ştiu daca am catindat de la ei în circumscripţia mea.
Pe măsură ce se măreşte blogosfera mă bucur. Mă bucur în primul rând pentru că încep să nu mai fiu perceput drept ciudăţenie a naturii. Nu mai sunt ăla care face Crăciunu şi Revelionu on-line, mai sunt şi alţii.
Şi am ales pentru porţia de azi 3 recomandări. Am mers pe principiul „puţini şi buni”, după care îmi ghidez şi blogrollul.
Ăştia sunt, luaţi-i, citiţi-i, băgaţi-i în feedreaderele voastre că alţii nu vă mai dau! :p
O amică mi-a solicitat zilele astea ajutorul într-o problemă. Ocupat-neocupat, mort-copt, am direcţionat-o în respectiva chestiune. Uite dragă, te înregistrezi aici, şi rezolvi problema.
După vreo 10 minute.
Nu poţi să-mi faci tu un cont? Că nu mă descurc…
Păi n-ai decât de dat 2 clickuri.
Da, dar ştii că nu mă pricep… bla bla.
Înţeleg că vrei să te ajut (deşi, unii n-ar înţelege de ce îmi ceri tocmai mie asta) dar de ce nu vrei să faci şi tu ceva? De ce nu vrei să mergi pe poteca pe care ţi-am indicat-o? Ce-i drept, e greu să faci ceva când poţi mai bine să iei de-a gata.
Ironic, nu?
După plecările de calibru despre care ziceam şi aici, Leo Burnett a pierdut clienţi importanţi şi a regândit strategia de business. Într-un articol apărut azi în Wall-Street, Ştefan Iordache explică modificările structurale ce au avut loc în agenţie.
Bineînţeles că totul a fost înfăşurat într-o aură de criză şi ineficienţa departamentului de creaţie (care a dus la pierderea mai multor clienţi importanţi) a fost acoperită de un abur de precauţie. Disponibilizările au fost puse pe seama iminentei crize şi a nevoii agenţiei de a preveni pierderile. De fapt, aceste pierderi ar fi venit oricum însă nu pentru toată lumea.
După cum văd eu lucrurile, Leo are numai de câştigat de pe urma crizei. Fiind într-un moment foarte prost, reduce personalul şi costurile şi mizează pe seniori. În cadrul agenţiei se strâng rândurile pentru că angajaţii devin conştienţi că orice om ineficient are postul în pericol. Şi în contextul actual doar numele mari au uşile deschise către alte agenţii. S-a călcat frâna în ceea ce priveşte angajările la kilogram.
Nefiind vremea experimentelor, clienţii vor prefera să nu meargă la risc. Lucru bun pentru un departament de creaţie aflat într-o perioada de regenerare. Mai mulţi oameni de publicitate (printre care Răzvan şi Bogdana) consideră că această criză este momentul în care diferenţierea în comunicare va conta cel mai mult în alegerea pe care o face consumatorul. Totuşi, cred că va fi foarte greu pentru agenţii să încerce să creeze diferenţe „playing it safe”.
Din acelaşi motiv, rezultatele slabe în vânzări pot fi puse pe seama crizei. Iar clienţii nu se vor mai avânta să schimbe agenţia la primele nemulţumiri. Punct câştigat de Leo, din nou.
În condiţiile date, nici în cadrul celorlalte agenţii nu se anunţă zile senine iar Ştefan Iordache prevede concedieri în masă începând cu 2009. Dacă ne uităm în Vest, pare-se că are dreptate mai ales că reducerile de personal au ajuns şi în media din România.
Toată lumea urmează să se bage la cutie aşteptând să treacă criza, Leo având numai de câştigat iar toţi juniorii din piaţă numai de pierdut. Desigur, concurenţa va deveni mai acerbă, nu se vor mai face angajări pe pile, nu vor mai sta degeaba o grămadă de oameni.
Probabil că piaţa va „îngheţa” o perioadă, timp în care conducerea Leo ar trebui să găsească soluţii pentru a acoperi plecările lui Naumovici si Mătăşel.
E interesant de văzut cum va ieşi Leo la sfârşitul crizei şi cum vor reduce costurile (şi personalul) celelalte agenţii.
Dupa cum urmează:
Şi mai sunt lucruri importante de ştiut, dar o să revin pe măsură ce-mi aduc aminte.
Chiar că impossible is nothing.
După cum se vede, e si Cristi Chivu pe acolo. Nu m-am prins cine e la UK, deşi am impresia că e Gerrard (Rooney e la Nike şi Lampard nu se manifestă aşa).
And the credits go to:
Advertising Agency: TBWA\Germany (180/TBWA), Berlin, Germany
Creative Directors: Stefan Schmidt, Markus Ewertz
Art Directors: Erik Gonan, Hendrik Schweder
Copywriter: Markus Ewertz
Illustrator: Gussi Kim
Graphic Designer: Gussi Kim
Management Supervisor: Kerstin Gold
Account Managers: David Barton, Falk Lungwitz
Project Manager: Tanja Kurr
Strategic Planner: Moritz Kiechle
Media Production Manager: Katrin Dettmann
Retouching: 24+7
Picture Via iBeliveInAdv.com
Când s-a gândit PSDul la un răspuns la campania OOH a PD-Lului, asta a fost prima variantă, cea sinceră. Pe urmă s-au gândit că nu dă bine la PR, s-au sfătuit cu consilierii şi au scos astea.
Am o problemă. (bine, am mai multe, dar asta e problemă de bază).
Am alergie la oamenii care mint (boală moştenită de la tata). Şi nu mă refer la ăia care încearcă să ne ducă cu zăhărelul măririlor de salarii, că nu mai sunt copil să pun botu’ la fiecare scrutin. Mă refer la oamenii ăia care încearcă să te menajeze. La amicii, cunoscuţii şi mai ales prietenii care nu-ţi spun diverse chestii „ca să nu te superi”.
Când vine vorba de sinceritate, eu pot intra lejer în categoria oamenilor lipsiţi de tact. În ideea că nu prea menajez oameni. Mai ales dacă îmi sunt prieteni. Mi se pare o formă de respect. Practic, sinceritatea asta nici nu poate fi încadrată la lipsă de tact pentru că o fac conştient. Ştiu că nu e frumos să-i spui unei domnişoare că îi stă urât în roşu, dar decât să-i spună un străin…
Unii se acomodează mai greu cu stilul ăsta care e de cele mai multe ori crud. Eu nu sunt din categoria asta. Prefer să-mi spui dacă nu dai 2 bani pe mine. Prefer să-mi spui dacă nu-ţi plac adidaşii mei verzi (da, Simona? 😛 ), dacă îmi stă freza prost sau dacă am dat-o în bară. Dar cu cruzime aşa, fără ocolişuri. Cu ură. Nu-mi plac deloc oamenii care se retrag în ei şi ascund nemulţumirile. La mine e pe bază de direct, ca ţăranii, aşa.
Cel mai mult detest setul de fraze gen: „nu se cade să spun aşa ceva”, „nu e frumos” etc. Ah, că nu-mi convine când vine o chestie mai naşpa… asta e, că îmi pică faţa la altele – trist. Nu toată viaţa e făcută din lapte şi miere. Prefer să mă înjuri pe faţă. Serios, fă-o! Visez la o lume în care toate duşmăniile sunt pe faţă.
Prietenii mei ştiu deja chestiile astea. Şi apreciez de 100 de ori mai mult un „hoinare, ai fost prost la faza asta” decât să fiu prost fără să ştiu. 🙂
Ah, încă ceva: nu e nici cu adrisant direct şi nu e nici teribilism. E un pitic mic pe creier.
So… now that we’ve got that cleared up, does anyone have something to say? 😛
Am observat de ceva timp o atitudine foarte tristă. Toţi cei din jur par a se fi resemnat.
S-au obişnuit cu ideea că se fură la vârf, că nu poţi să ai succes dacă nu te mânjeşti. Am observat declaraţii ale mai multor oameni cunoscuţi. Fie că nu votează, dezamăgiţi de oferta electorală, fie că votează doar pentru a nu lăsa alegerea în mâinile celor mulţi, oamenii nu mai cred în nimic.
Personal, cunosc atât de puţini oameni care mai speră într-un viitor mai bun, încât îi pot număra pe degetele de la o mână. Şi nu e vorba de binele individual. Ci de un bine colectiv, de taxe mai mici, de bugetari mai fericiţi şi mai productivi, de infrastructură şi o politică externă mai bună. Tocmai asta e problema. Din moment ce binele colectiv influenţează prea puţin binele individual, masele nu vor lua atitudine.
S-a plecat de la speranţa din ’90, am ajuns la „să fure, dar să şi facă ceva” şi ne îndreptăm către „nu votez, că oricum câştig destul de bine şi mă descurc„. Aproape că mă deprimă ce este în jur. Şi citind diverse articole din perioada interbelică, am observat că feelingu ăsta era prezent şi atunci. Numai că atunci mai exista speranţă în rândul câtorva oameni.
Acum, majoritatea fie că alege partidul în ideea că „îmi iese şi mie ceva că sunt prieten cu X de la partid”, fie că votează din inerţie, din boală pe celălalt partid. Nu există ideologii, nu există politicieni, nu există nimic. Există ziua aia în care ar trebui să schimbăm ceva, doar că nu avem ce.
Gata. A început. Sau cel puţin e foarte aproape. Simt că se apropie cea mai mişto atmosferă a anului. Pentru cine nu ştie, am o mică manie cu Crăciunul. Am pregătit şi o surpriză pe blog pentru decembrie.Când vine vorba de momentele preferate ale anului, eu nu mă înscriu nici pe lista celor care aleg ziua de naştere, nici pe cea a oamenilor care preferă zilele însorite de vară.
Crăciunul are o atmosferă foarte… agitată. Asta îmi place în primul rând. Şi uneori ninge, şi mereu te bucuri alături de cineva de prima ninsoare. Şi în Ajunul Crăciunului se împodobesc brazii(după care e musai să alergi prin toate pieţele Bucureştiului) şi se fac cârnaţi şi toate chestiile alea bune şi e nevoia aia de perfecţiune.
Prin magazine avem brazi din august. Au apărut toate chestiile de împodobit, aşteptăm să se lumineze şi oraşul. O mare de lumină şi frig, şi oameni care caută tot felu de cadouri. Şi colinde non-stop, meciurile din campionatul Angliei pe pe 24 si 26, mirosul de cozonac, familiile adunate pentru activităţi casnice, târgul de la Sala Dalles, zecile de spectacole de colinde, concertele lui Bănică, dulciuri, colindători şi programele speciale de la TV, ediţiile speciale ale serialelor… Crăciun.
Who’s with me? 😀
Foto: www.mybestdesktops.com
De fapt, ne-am dus pentru evenimentul asta din Sighişoara. Ca organizatori. Sper că n-a crezut nimeni faza cu antropologia. Să stiţi că a ieşit foarte bine. A fost o atmosferă foarte…. zen.
