Stau într-un bloc de 4 etaje. N-avem lift şi nici nu ne-ar trebui. Alea 10 minute (cumulate) de urcat şi coborât pe scări în fiecare zi ne menţin în formă. Problema e că eu nu prea sunt dus cu liftul din cauza asta. Am umblat la viaţa mea în ceva lifturi, dar nu sunt fan.

Să vă spun şi de ce: când eram mic de tot mai mergeam pe la bunici, în vacanţă la ţară. Pentru că bunicii mei sunt din Bucureşti, “la ţară” însemna pentru mine într-un capăt sau celălalt al oraşului. De-asta am eu poveşti din copilărie doar în parcurile Plumbuita, Tei şi Cişmigiu.

Într-o vară stăteam la bunicii din partea tatălui. Nu mai ştiu cum, am rămas singur în lift, bunică-miu a scăpat uşa şi pe mine m-a furat liftul. M-a găsit un vecin plângând şi ţipând disperat. În timp ce vecinul încerca să mă calmeze ca să afle al cui sunt, a apărut bunică-miu. Dar eu cu lifturile nu m-am mai înţeles de-atunci. Asta se întâmpla pe la 4-5 ani.

A trecut timpul, am crescut şi am început să mai interacţionez cu copiii de la blog. Şi din când în când ne mai duceam pe la unul la uşă ca să-l chemăm afară (de obicei pe la puştii care aveau minge). Dacă era bloc cu lift, eu alegeam scările. Şi am continuat să fac asta până prin liceu. Pe urmă m-am mai civilizat şi eu, dar sunt şi acum lifturi pe care le evit. Cel de la Caffffe Creativa e un exemplu.