Nu cred că am avut mai mult de 2-3 guest posturi pe blogul ăsta în cei 7 ani şi ceva de când există pe .ro. Nu obişnuiesc, nu prea s-a ivit ocazia, n-am insistat pe asta. Doar că acum s-a nimerit să dau peste un text care ar mai sta ascuns 16 ani dacă n-o convingeam pe autoare să-l publice acum. Pentru că e vorba de o autoare, Daniela Ştefan. Se uită la fotbal, simte fotbalul, dar de obicei scrie despre jazz. Nu e ceva foarte obişnuit, dar nu e deloc rău! Iar momentul e cât se poate de potrivit, că tot începe campania de calificare pentru Euro 2016. Mulţumesc, Daniela 🙂 Hai România!
————
Primele emoţii legate de sport le-am strâns undeva în perioada copilăriei, când plângeam ca din gură de şarpe în faţa unicului televizor din casă, implorându-mi tatăl să mă uit la desene animate şi repetându-i insistent că urăsc terenul cel mare şi verde şi că nu înţeleg sportul care se joacă 99% din timp cu picioarele. Iar el, spunându-mi cu calm: „uită-te şi ai să înveţi.” Şi am învăţat, nesperat pentru răbdarea unei fete şi pentru prejudecăţile multora cum că femeile nu pot şi nu vor înţelege niciodată fotbalul. Povestea s-a repetat, dar cu mult mai multă muncă şi infinit mai multă răbdare, cu sportul alb.
٭٭٭
Dacă pentru majoritatea fetelor, cafe interneturile însemnau, undeva pe la începutul anilor 2000`, minute în şir pierdute pe MiRC cu „te miri cine”, cu aslpls şi altele, pentru mine şi soră-mea (dar mai ales pentru mine), o oră şi jumătate în (probabil) cel mai popular Cafe Net din inima Ialomiţei era binecuvântare pură, bucuria mea de copil că pot umple forumurile de fotbal cu întrebări sau că le pot stoarce de răspunsuri până la epuizarea tuturor curiozităţilor din ziua respectivă.
٭٭٭
Prin vara lui `98 mă cocoţasem în patul bunicilor şi priveam cu încrâncenare meciul României din optimile Mondialului din Franţa. Mă deranjau, pe rând, cu o intensitate ieşită din comun în mintea mea de 9 ani, lumina soarelui de amiază care străbătea sticla geamului, jocul lui Davor Suker, urâtul echipament al Croaţiei, frezele vopsite galben ale alor noştri. Ştiam de ce se vopsiseră, văzusem în treacăt şi meciul cu Tunisia, dar mi-era ciudă. Nu reuşeam să-i disting, iar singurul pe care îl puteam recunoaşte era căpitanul celorlalţi. Croatul avea să îmi rămână în minte multă vreme ca cel care ne-a eliminat de la ultimul campionat mondial printr-un penalty executat de două ori. De două ori.
Să mă consolez (măcar) că la acea ediţie croaţii au ieşit pe locul 3? Ce antipatie nevinovată aveam să nutresc pentru croat până în anul retragerii lui.
٭٭٭
“Româniaaaa, Româniaaa, ole-ole-oleeee! Româniaaaa, Româniaaa, ole-ole-oleeee!” Cântam prin curte cu sor-mea, tare cât să audă toată strada bucuria noastră. Aşteptam meciul cu Anglia cu inima până în gât. Veniseră Europenele din 2000 peste mine ca şi când nici nu ar fi trecut doi ani de la dezamăgirea din `98. Îmi aminteam de meciul cu Columbia de la Mondiale şi-mi părea că făcusem un joc frumos. Aşa-mi povestea şi bunicul. Dar Anglia, Anglia îl avea pe puştiul minune Owen de care mi-era îngrozitor de teamă. Şi minutele treceau, şi mie-mi părea un vis să atingem sferturile. Şi-n vis am adormit, trezindu-mă în vocea răspicată a bunicului: îi bătusem pe engleji (cum le zicea Iordănescu) şi ne calificasem în sferturi.
Şi atunci, la doi ani de la prima mea antipatie, aveam să învăţ să „urăsc” (pentru multă vreme) fotbalul italian, teatrul lui Inzaghi şi tricourile albe ale squadrei-azzura care-mi păreau mai strâmte ca la oricare altă echipă naţională.
Jucasem în 10 o bună bucată de vreme.
Câteva zile mai târziu, priveam finala cu Franţa cu aceeaşi încrâncenare şi mă bucuram cu o răutate nevinovată că francezii luau cupa la penalty-uri.
***
E-n mine o bucurie inexplicabilă când văd un fost jucător de fotbal că alege să urmeze calea antrenoratului. La fel s-a întâmplat şi cu Hagi, în 2002. Îl priveam cu ochi nerăbdători cum se agită pe marginea terenului. Ştiam că fusese într-atât de „uriaş” pe teren, încât visam cum, la ceremonia de deschidere din Corea de Sud şi Japonia, tricolorul nostru avea să se rotească pe-un teren verde, imens, asiatic. Iar eu, cu genunchii tremurând în faţa televizorului.
Acum 12 ani, când pierdeam barajul în faţa Sloveniei, plângeam de mama focului în faţa televizorului. Iar băieţii de la TVR puseseră la ştiri, într-un reportaj, piesa asta.
Şi chiar şi acum simt pe creştetul capului mâna tatălui meu, încercând fără rezultat să mă liniştească. I-aş fi putut răspunde: „Tu, tată, de ce m-ai învăţat să iubesc aşa mult sportul ăsta?”
Să fi avut în acea seară cea mai seacă şi tăcută cină în familie.
***
„Îţi zic eu că or să mai treacă iar aproape 30 de ani până când o să ne calificăm la Mondiale, cum s-a întâmplat între `38 şi `70.” Îmi repetă tata cu vocea înecată înainte de fiecare meci din ultimele campanii de calificare la Cupa Mondială. Aşa începe să-mi povestească de Mondialele din `94 din SUA, de nopţile de-a dreptul magice din faţa ecranelor, până şi de interesul mamei de a se trezi în toiul nopţii şi de a-i privi pe ai noştri, de cum am fi învins sigur Brazilia dacă ne calificam în finală. Iar eu, ca de fiecare dată, ascultându-l distrasă. Căci n-am cum înţelege ce a fost în sufletul lui atunci. Căci toate sentimentele lui nebune de euforie îmi sunt atât de stăine şi atât de îndepărtate.
***
Au trecut 16 ani. Mai mult de jumătate din cele trei decade prezise insistent şi cu amărăciune de tata. În ultimii ani, am împrumutat o « altă naţională », aia iberică. Am susţinut-o de parcă ar fi fost a mea, de parcă m-aş fi născut în peninsulă, i-am urmărit cu nesaţ jucătorii, antrenorii, schimbările. Am admirat-o până la extaz când a fost regină peste toţi, am blamat-o când a pierdut, căci mă abandona să privesc singură, distantă, un sport pe care-l iubeam prea mult. Cumva, să umplu tot golul lăsat de ai noştri din 2002 încoace.
Dezamăgirile unui copil se şterg infinit mai greu decât oricare altă dezamăgire. Pentru că pentru un copil, o dezamăgire ia proporţiile unui sfârşit de lume, unei catastrofe inexplicabile, care-ţi rămâne nemiloasă în capul pieptului şi te oboseşte până la resemnare în toţi anii ce vin.
Pentru că e crunt să creşti susţinându-ţi aşa naţionala.
Încă mă visez ieşind în stradă de bucurie. Cândva, cumva.
Foto: Romanian football via shutterstock
