kuvva_1680x1050

Zilele astea trec printr-o perioadă cu ceva mai mult de muncă, cu deadlineuri presante şi încerc să gestionez cât mai bine situaţia. Inevitabil, am început să mă stresez fiind cu ochii un termen limită sau altul, am muncit mai mult, am încercat să rezolv toate problemele care apăreau din senin. Am crescut ritmul până când mi-am dat seama că mai mult nu pot. Efectiv nu pot, chiar dacă consideram că trebuie să mai cresc puţin ritmul, ca să fie totul gata. Multitudinea de chestii neprevăzute a făcut ca lucrurile să se complice foarte mult, ceea ce m-a întârziat şi stresat în acelaşi timp.

Şi mi-am dat seama că facem asta extrem de des. Creştem ritmul, tragem de noi, ne luptăm cu morile de vânt doar pentru a respecta un deadline, un contract, un cuvânt dat. Doar că uneori pur şi simplu nu se poate. Nu sunt neapărat încadrate la calamităţi naturale şi cazuri de forţă majoră, dar sunt mici calamităţi umane.

Aşa că azi m-am oprit şi m-am întrebat care e preţul pe care trebuie să-l plătesc dacă nu reuşesc să duc la bun sfârşit un proiect? M-aş fi putut uita în contract ca să aflu exact, dar nici nu m-am mai obosit. Mi-am dat seama pe loc că preţul e mult prea mic în comparaţie cu stresul acumulat.

Trăim în ritmul ăsta nebun în care trebuie să ajungem la toate serile de boardgames ale prietenilor noştri, trebuie să livrăm azi un proiect pentru că mâine dimineaţă ar fi prea târziu, trebuie să vedem filmul în cinema săptămâna asta, ca să putem discuta despre el pe Facebook şi, în general, trebuie. Doar că de fapt nu trebuie. Nu ne obligă nimeni să facem nimic. Noi punem presiunea asta, noi ducem stresul la cote maxime când am putea foarte bine să mai dăm înapoi din când în când. Şi dacă nu ne-am ales partenerii potriviţi să admitem asta, dacă nu ne-am estimat bine timpul sau nu ne-am organizat suficient să plătim preţul stabilit, dar să reducem ritmul, să deschidem ochii.

Pentru că, uneori, consecinţele pe care trebuie să le suportăm nici nu se compară cu stresul acumulat.

Foto via