Dacă sunteţi microbişti cât de cât, ştiţi că apariţiile în echipa naţională de fotbal ale unui jucător sunt supranumite “caps”. Scrie mereu prin ştiri că jucătorul cutare are 80 de “caps” şi că asta îl face mai dorit de o echipă sau alta. 

Până acum 1 an am crezut că treaba asta e doar o metaforă sau un termen vechi din istoria britanică. Până când am ajuns la Liverpool şi am văzut colecţia privată a lui Steven Gerrard la muzeul LFC. Am observat acolo că erau expuse nişte şepcuţe ciudate, pe care era gravat numele câte unui meci internaţional. Ba chiar era şi poza asta cu 100 şi ceva de copii care purtau şepcuţe albastre, adică fix câte selecţii avea Gerrard în naţională la momentul ăla. Cred că e aniversarea de 100 de “caps”, până la urmă a strâns 114.

Treaba asta cu şepcuţele este una simbolică în acest moment, ca şi cum ai primi un fanion al meciului, însă tradiţia are originile chiar la începuturile fotbalului. În primele meciuri de fotbal nu exista obligaţia ca fiecare echipă să poarte tricouri identice, nici măcar de aceeaşi culoare, aşa că modul în care se făcea distincţia dintre jucători era cu şepcuţe. În 1872, la primul meci internaţional, care s-a jucat între Anglia şi Scoţia (do’oh, doar ei au inventat fotbalul!), englezii au purtat şepcuţe ale diferitelor şcoli de la care proveneau jucătorii, în timp ce scoţienii au purtat glugi. Cu timpul, au început să se creeze nişte şepci speciale pentru meciuri, însă nu pot să înţeleg cum de nu le-a dat prin cap să facă direct tricouri. 

Practica asta s-a păstrat, iar acum toţi englezii care ajung la echipa naţională primesc câte o şepcuţă şi din câte mi-am dat seama culorile se schimbă la câteva zeci de ani.

Deci de-acum înainte, când mai auziţi că un jucător are X caps, să ştiţi că el chiar are pe acasă atâtea şepcuţe fistichii.