Casual stuff

Joi dimineaţă am participat la conferinţa care precede a 6-a ediţie a festivalului Ideo Ideis, un festival de Teatru Tânăr care se desfăşoară la Alexandria între 2 şi 11 august. În spaţiul foarte interesant de la The Institute Cafe (îmi place că agenţiile de comunicare deschid tot mai multe spaţii de acest gen) erau adunaţi o mână de oameni veniţi să-i asculte pe Cătălin Ştefănescu, Marius Manole şi Vlad Zamfirescu. Toţi vorbeau cu pasiune despre ceea ce reuşesc tinerii extraordinari care se strâng an de an la Alexandria.

Iar scopul nu e doar să aducă tinerii la un loc şi să creeze experienţe pe baza cărora pot învăţa, ci şi să dea ocazia locuitorilor din Alexandria să vadă o piesă bună de teatru, un vernisaj sau chiar să participe la un atelier de teatru.

Cât despre tinerii care contribuie la realizarea acestui festival, pot să vă spun că i-am văzut hotărâţi, entuziasmaţi, însă şi cu o siguranţă dobândită în cei 6 ani de când fac festivalul. Şi cu toate astea emoţionaţi. Pe Nico n-am văzut-o niciodată atât de emoţionată cum era joi. De fapt, de mult n-am mai simţit o energie aşa mare la un eveniment. Motiv pentru care sunt hotărât să ajung cumva măcar într-una din zile. Hint: vineri este „Sunt un orb”, cu Horaţiu Mălăele. Recomand. Programul complet este aici.

PS: Alexandria e la 80 de km distanţă de Bucureşti. Ca să ştiţi.

Am ajuns de vreo două ore la Bucureşti, după un maraton de 3 zile Bucureşti – Timişoara – Şag – Bere Timişoreana – Timişoara – Terapia – Şag – Timişoara – Bucureşti.

Singurul lucru pe care mai pot să-l spun e că-i groaznic de lung drumul. Şi te termină psihic. Cu tot cu opriri de vreo 2 ore şi mers în limite legale am făcut 11 ore la dus. Iar la întors vreo 10, tot cu două pauză. Dar tot pare că ar fi la capătul lumii.

Să nu mă înţelegeţi greşit, cei de la Mareea au fost mai mult decât amabili şi ne-au plimbat cu o dubiţă Mercedes, însă pe drum au fost cel puţin 4 accidente, TIRuri răsturnate, poliţie, sate, drumuri în lucru. Parcă fiecare drum avea o porţiune în lucru. M-a terminat psihic traseul ăsta, şi nici măcar n-am condus eu.

Şi n-a fost doar pentru noi lung, Gaben a făcut 8 ore din Cluj până în Timişoara. Deci parcă fix în weekendul ăsta a fost mai departe ca niciodată Timişoara. Dar a meritat fiecare kilometru parcurs. Detaliile mâine.

#TimişoaraNoastră e un proiect prezentat de Bere Timişoreana si susţinut de Hotel Timişoara. Parteneri: Mareea, Lucas Super Sandwich, Skoda Timsoara şi Pizzeria Rustica. Ghidul nostru a fost Dan Caramidariu, iar voia bună de seara a venit de la Trabucuri.com.

La ora la care citiţi rândurile astea noi deja am trecut de autostrada Bucureşti-Piteşti şi ne îndreptăm vertiginos spre Timişoara.

Date fiind circumstanţele, până acum n-am ajuns prea mult în Vest. Când eram mai mic concediile erau la mare şi la munte, iar alte drumeţii am făcut prin Muntenia, Oltenia şi Moldova (pe care am bătut-o în lung şi în lat de o grămadă de ori). N-aveam pe nimeni din neam în Ardeal, aşa că n-aveam de ce să ne ducem cu treabă, iar concediile v-am zis unde se desfăşurau. Târziu am ajuns în Sibiu şi prin inima ţării, dar aşa de mult în Vest n-am fost niciodată.

Anul trecut, când s-a făcut prima ediţie de #TimişoaraNoastră, chiar mă uitam cu invidie la ce povesteau participanţii. Întâmplarea a făcut (zău că doar întâmplarea a fost :D) ca la ediţia a doua să primesc invitaţie de la Nebuloasa.

Urmează un weekend de-ăla de blogger, adică greu. Nu vă spun decât că vor veni Gaben şi Zicu (abia aşteptam să le mai dau link o dată).

După cum vă spuneam, principala problemă a lui HTC ChaCha este bateria. Trebuia să încarc de două ori pe zi şi nu mă încânta deloc chestia asta. Mai ales că n-ai mereu 4 ore în mijlocul zilei să stai lângă o priză.

La recomandarea Corinei am instalat JuiceDefender (momentan varianta free) şi bateria mea parcă a prins viaţă. Ieri, după o zi de folosire intensă (jocuri, net, angry birs) + vorbit două ore (bine, 1:59), mai aveam 15% baterie. Extraordinar! Atât voiam de la telefonul meu, să mă ţină o zi bateria.

Şmecheria e să-l setaţi pe aggressive şi să-l lăsaţi să-şi facă treaba.

Povestea începe acum mulţi ani, pe vremea când nu existau bloguri iar eu nici măcar nu ştiam să scriu prea bine. Nu că acum aş şti, dar reuşesc să înşir nişte litere şi să le dau un anumit sens.

Era vara lui o mie nouă sute nouă zeci şi ceva, probabil ’95-’96. Şi pentru că ai mei erau într-o perioadă în care îşi doreau cu ardoare să mă facă atlet, am mers pe la toate sporturile posibile. În vara aia a fost rândul cursurilor de înot. Eu prieten cu apa n-am fost niciodată, dar până la urmă am acceptat să merg. Nu mai ştiu cum, dar am ajuns la ştrandul Tineretului (pentru cei mai mici sau mai provinciali, actualul club Player), unde erau mai multe bazine.  Citeşte tot articolul

Ştiu că au trecut vreo 2 săptămâni de când m-am întors din Sibiu, dar parcă nu puteam să las lucrurile neterminate. Pur şi simplu trebuia să zic ceva, măcar ca să am pretext să-i dau link lui Gaben. Bine, hai şi lui Zicu. Deci doar lui Zicu, da? Florica e fată simpatică, dar eu cu Zicu simt că am legat ceva special, numai al nostru.

Nu vă mai spun de ăştia cu care am plecat de la Bucureşti, că îi ştiţi. Suferă toţi de supra-expunere.

Practic, postul ăsta e un fel de extensie a listei cu oameni pe care i-aş vrea la Bucureşti. Citeşte tot articolul

Noi prin liceu alergam foarte mult. Ştiu că v-am înnebunit de cap cu poveştile mele din liceu, dar chiar făceam o grămadă de chestii. Şi ştiu că mă uitam foarte mirat la ăştia mai mari decât mine, undeva între 20 şi 25 de ani. Ştiţi, vârsta aia la care se presupune că nu ţi-a crescut burta prea tare. Şi îi vedeam anchilozaţi, statici.

Noi jucam fotbal zi de zi, alergam după autobuze, ne alergam între noi, fugeam de profesori, fugeam să nu întârziem la oră, săream garduri. Mişcare cât cuprinde. Plus două ore de sport pe săptămână. Şi nu înţelegeam cum de s-au ramolit cei cu 5-6-7 ani mai mari decât mine. Cum de nu mai pot sări garduri, cum de obosesc după ce au alergat după un autobuz? Nu eram eu vreun atlet, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că eram ceva mai obişnuit cu efortul.

Şi uite că au trecut anii, ne-am luat carnete de conducere, ne-am luat şi maşini, stăm cu fundul în ele şi obosim când ne plimbăm prin parc. Sportul nu numai că a trecut pe plan secundar, dar a dispărut total din viaţa noastră, de parcă nici n-ar fi existat niciodată. Şi mă enervează la culme.

Şi nu mă refer la mers la fotbal de 2 ori pe săptămână. Noi alergam non-stop. Era mereu ceva de fugărit. Efort susţinut în fiecare zi. Despre asta e vorba. Şi ajungem la 40 de ani să dăm banii pe abonamente scumpe la săli de 5 stele ca să ne placă soţia. Sau amanta, după posibilităţi.

Aşa că nu vă opriţi din alergat. Faceţi sport mereu.