Casual stuff

Ştiu că au trecut vreo 2 săptămâni de când m-am întors din Sibiu, dar parcă nu puteam să las lucrurile neterminate. Pur şi simplu trebuia să zic ceva, măcar ca să am pretext să-i dau link lui Gaben. Bine, hai şi lui Zicu. Deci doar lui Zicu, da? Florica e fată simpatică, dar eu cu Zicu simt că am legat ceva special, numai al nostru.

Nu vă mai spun de ăştia cu care am plecat de la Bucureşti, că îi ştiţi. Suferă toţi de supra-expunere.

Practic, postul ăsta e un fel de extensie a listei cu oameni pe care i-aş vrea la Bucureşti. Citeşte tot articolul

Noi prin liceu alergam foarte mult. Ştiu că v-am înnebunit de cap cu poveştile mele din liceu, dar chiar făceam o grămadă de chestii. Şi ştiu că mă uitam foarte mirat la ăştia mai mari decât mine, undeva între 20 şi 25 de ani. Ştiţi, vârsta aia la care se presupune că nu ţi-a crescut burta prea tare. Şi îi vedeam anchilozaţi, statici.

Noi jucam fotbal zi de zi, alergam după autobuze, ne alergam între noi, fugeam de profesori, fugeam să nu întârziem la oră, săream garduri. Mişcare cât cuprinde. Plus două ore de sport pe săptămână. Şi nu înţelegeam cum de s-au ramolit cei cu 5-6-7 ani mai mari decât mine. Cum de nu mai pot sări garduri, cum de obosesc după ce au alergat după un autobuz? Nu eram eu vreun atlet, să nu mă înţelegeţi greşit. Doar că eram ceva mai obişnuit cu efortul.

Şi uite că au trecut anii, ne-am luat carnete de conducere, ne-am luat şi maşini, stăm cu fundul în ele şi obosim când ne plimbăm prin parc. Sportul nu numai că a trecut pe plan secundar, dar a dispărut total din viaţa noastră, de parcă nici n-ar fi existat niciodată. Şi mă enervează la culme.

Şi nu mă refer la mers la fotbal de 2 ori pe săptămână. Noi alergam non-stop. Era mereu ceva de fugărit. Efort susţinut în fiecare zi. Despre asta e vorba. Şi ajungem la 40 de ani să dăm banii pe abonamente scumpe la săli de 5 stele ca să ne placă soţia. Sau amanta, după posibilităţi.

Aşa că nu vă opriţi din alergat. Faceţi sport mereu.

O singură dată v-am mai cerut ceva. Bine, de două ori. Și chiar am rezolvat-o a doua oară.

Acum am nevoie de două bilete la Festivalul Enescu, la Israel Philarmonic Orchestra. Spectacolul e pe 19 septembrie, dar biletele s-au epuizat de mult. M-am trezit târziu, am uitat când s-au pus în vânzare și după vreo săptămână erau gata toate.

Eu cred cu tărie că putem să facem rost de două bilete la acest spectacol. Plătesc oricât. Ok, nu chiar oricât 😛 Plătesc cât sunt biletele, nu e frumos să faci speculă cu manifestările culturale.

Deci? Are cineva o pilă, un prieten, un bilet în plus? Și-a luat cineva abonament și nu poate merge în ziua aia?

După vreo șase luni de mers cu mașina, ieri am fost nevoit să iau metroul. De fapt n-am fost chiar nevoit, dar am preferat să las mașina acasă. Ocazie cu care am putut studia ce s-a mai întâmplat la metrou.

Într-un fel mă oftic că nu mai apuc să merg cu metroul, deși la noi nu e ca la Madridul de care povestește Maka. Ca să fiu la curent cu noutățile din advertising, uneori deschid televizorul și caut pauza publicitară, sau iau o revistă și mă uit la printuri. Cred că o să încep să merg cu metroul măcar o dată pe lună, din aceleași motive.

În mare, nimic nou. Lumea parcă s-a mai civilizat, stăteau o grămadă de oameni pe partea dreaptă a scărilor rulante. La Unirii între 1 și 2 e branding Pepsi cu vreo 2-3 copy-uri foarte bune, la Universitate am văzut sisteme de instant payment (am impresia că e ceva cu cardul).

Se zvonea că au băgat trenuri noi pe M2 sau cât o fi aia spre Preciziei. Not true.

Am apreciat brandingul cu Festivalul Enescu. Despre ”Magia Există” și noua identitate a festivalului puteți citi aici.

În altă ordine de idei, a scris Corina despre inițiativa Rexona. Pe scurt, primești un deodorant la fiecare bilet de RATB cumpărat într-un anumit interval orar. Și dacă tot vorbim despre RATB, sâmbătă se inaugurează transportul de noapte.

În vizita de-un weekend, de la Sibiu, am avut o abordare uşor diferită. Am văzut lucrurile într-un alt ritm, am descoperit străduţele străbătându-le cu paşi mai mici decât eram eu obişnuit. Şi pentru că n-am putut să mă grăbesc, am avut timp să ascult.

Aşa i-am descoperit pe Maria şi Viorel Mistreanu, un cuplu care la prima vedere s-ar fi pierdut printre celelalte familii care vindeau la un târg de produse tradiţionale din parcul Astra. M-am depărtat de grup în speranţa că voi agăţa ceva piariste sibiene şi am dat peste o poveste despre curaj şi pasiune.

Domnul Mistreanu a locuit ani buni în Bucureşti, deşi era de loc din partea Transilvaniei. S-a căsătorit şi îşi vedea de traiul liniştit până în momentul în care s-a hotărât să plece înapoi pe valea Hârtibaciului. Şi-a convins soţia (bucureşteancă get-beget) şi s-a apucat de făcut prăjituri cu reţete săseşti. Au mers prin împrejurimile Agnitei, orăşelul în care s-au stabilit, şi au adunat reţete de pe la săteni, păstrate de saşi din generaţie în generaţie.

Când l-am întâlnit sâmbătă, se pregătea să vândă ultimele bucăţi de henklich, kuchen şi lebkuchen. Mi-a atras atenţia bannerul pe care îl aveau (erau singurii care aveau o formă de comunicare), la baza căruia era notată adresa siteului. Iar când am adus vorba de site, a simţit nevoia să se scuze. Ştia că siteul nu e chiar ce trebuie, dar mi-a explicat că oameni pricepuţi prin partea locului se găsesc mai rar. Şi să lucrezi cu cineva de la Bucureşti nu e prea uşor. Mi-a făgăduit că în cel mai scurt timp siteul se va schimba, a găsit un tânăr priceput care să-l ajute.

Vorbind cu cei doi, nu-mi stătea gândul la prăjituri săseşti, ci mă gândeam cât de greu trebuie să fie pentru un bucureştean să plece într-un colţ de ţară ca să facă prăjituri. Eu sigur n-aş putea să părăsesc agitaţia de aici, iar alta asemănătoare nu găsesc într-un oraş mai mic. Voi?

#prinSibiulmeu este un proiect organizat de Asociatia pentru Infrumusetarea Orasului Sibiu si cofinantat de Consiliul Local Sibiu prin Primaria si Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Alaturi de aceste institutii, parteneri mai sunt Hotelul Levoslav, Printcenter şi Autonom.

Vedeți că diseară e meci. Aștept cu interes să vă simțiți români după ce o să câștige Bute. Și să recunoașteți că e și puțin meritul vostru. Centura practic e mai mult a noastră, a românilor, decât a lui Bute.

Iar dacă cumva pierde, aștept să mărturisiți că voi de fapt sunteți fani Doroftei. Și că vă așteptați la un astfel de rezultat.