Au trecut 25 de ani de la Sevilla şi noi ne încăpăţânăm să sărbătorim în fiecare an data de 7 mai cu aceleaşi interviuri şi aceleaşi secvenţe repetate la nesfârşit. Celebrarea asta a căpătat în ultimii ani un aer comemorativ, mai ales dacă ne uităm la ce se întâmplă cu Steaua şi cu fotbalul românesc în general.
Nu ne foloseşte la nimic să vedem sute de reluări cu penaltyurile alea 4, nu ne foloseşte la nimic să vedem cum a tras Lăcătuş aproape la nimereală. Nu ne ambiţionează cu nimic, nu schimbă lucrurile. Ba chiar banalizează un eveniment de care ar trebui să ne amintim cu plăcere. Finala deja s-a vândut pe DVD, analiza meciului s-a făcut de zeci de ori, fraza cu „am câştigat Cupa, suntem finalişti!” o ştim cu toţii pe dinafară. Iar difuzarea meciului se bate deja cu Greu de ucis şi Singur Acasă.
Acum hai să lăsăm istoria la o parte şi să încercăm să scriem o nouă istorie. S-a văzut în 2006 că se poate.
