Orice bărbat care trăieşte sub acelaşi acoperiş cu o femeie are nişte reguli de respectat. Care de obicei îl enervează la culme, dar care îl diferenţiază pe el de restul porcilor ălora cu care iese vinerea la bere. Evident, când apare primul copil şi se nimereşte să fie băiat, regulile se aplică şi asupra lui, pentru că sigur l-a moştenit pe taică-su.

Farfuria din care mănânci trebuie să se oprească mereu în chiuvetă, in secunda în care ai terminat de mâncat. Nu contează că îţi sună telefonul, nu contează că te cheamă buda. Farfuria trebuie să fie la locul ei, şi dacă tot ai pus-o, toarnă şi puţină apă acolo, ai idee ce greu se spală? Nu, n-am idee, tocmai pentru că le speli tu.

Ciorapii nu pot sta decât în două locuri: în coş sau în dulap. Chiar dacă te-ai dus doar până jos, la maşină, să-ţi iei ceva, nu-i lăsa aiurea prin casă. Nu,  nu contează că vrei să-i mai foloseşti.

Ţi-ai făcut un sandviş, ai luat berea de la rece şi te duci în sufragerie să prinzi începutul meciului.  Ce faci? Păi firimiturile alea de pe masă nu le strângi?

Ai băut berea şi pe urmă încă una, şi încă una, şi echipa a câştigat. Bravo, mă bucur, dar sticlele de pe masă de ce nu le-ai luat?

Şi una dintre preferatele mele: colacul de la baie. De câte ori ţi-am spus să-l laşi jos, asta e poziţia default!

Nerespectarea oricăreia dintre regulile de mai sus atrage penalizare, scandal şi discuţii interminabile.

Dar există şi momente în care autoritatea feminină nu este în habitaclu (mă enervează la culme termenul ăsta :)) ) şi atunci apar micile haiducii.

Încercând să mă documentez pentru licenţă mi-am adus aminte de revista Unu apărută în perioada interbelică. În luna iunie, revista la care scriau, printre alţii, Tristan Tzara, Geo Bogza şi Saşa Pană, apărea într-un număr estival, cu totul special: cele 8 pagini erau complet goale, fiind scris doar numele revistei şi colectivul redacţional. Asta am mai spus şi aici anul trecut, după un mic experiment.

Dar azi mă gândeam cum ar fi să-mi dau aşa şi licenţa. Nu ştiu dacă profii ar gusta glumiţa asta.

Aseară a fost petrecerea aniversară a Stelei. Printre alţii, au participat Lăcătuş şi Tudorel Stoica. Unul dintre ei a fost căpitanul generaţiei ’86 (dar a lipsit în finală), celălalt a transformat un penalty. Uitându-mă pe materialele video de la eveniment mi-am dat seama de două lucruri: 1. Memoria oamenilor e scurtă şi 2. Înflăcărarea este răsplătită cu dragoste.

Cred că Tudorel Stoica poate fi asemănat cu Steven Gerrard. A fost 7 ani căpitanul Stelei, s-a retras în 1991 iar de atunci a apărut rar în faţa televizoarelor. Are 369 de meciuri la Steaua, fiind deţinătorul recordului de apariţii în tricoul roş-albastru. Bonus, are şi 34 de goluri.
De ce avem Old no.7 şi nu avem Old no. 5? Pentru că memoria colectivă e de scurtă durată. În plus, Tudorel Stoica nu era aşa rău. Agresivitatea însemna determinare şi nimic mai mult. Nu avea răutatea aia care îl caracterizează pe Lăcătuş. Pe când Lăcătuş… cine mai ştie episodul Adreleanu?

Oricum, generaţia nouă a crescut cu Mirel Rădoi şi poate că în câţiva ani (mai ales dacă se întoarce la Steaua) el o să fie marele idol al tribunelor.