Pe la sfârşitul clasei a 10-a deja epuizasem toate pretextele de chiul motivat. Pierdusem la mustaţă „campionatul de fotbal”, reuşisem să ajungem până în semifinale la baschet şi parcă luasem un loc 3 la ping-pong. Iar afară era aşa cald şi după-amiezele în curtea liceului adunau tot mai mulţi elevi de la clasele mai mari care rămâneau peste program. Cel mai bun prilej să stăm la poveşti cu o sticlă de cola lângă noi.

Mai greu era cu absenţele, dar la una din ultimele ore de muzică am zis că merită să ne încercăm norocul. Urma ascultarea pentru ultima notă şi, evident, nimeni nu ştia nimic. Câteva colege au plecat la dentist, încă câţiva aveau treabă cu părinţii… situaţia devenise cam gri. Citeşte tot articolul

Dacă la început nu ştiam exact cum merge treaba, în clasa a 10-a am început să inventăm tot felul de scuze ca să putem lipsi fără absenţe. Ba un meci de fotbal, ba unul de baschet, ba altul de fotbal. Iar fotbal? Eh şi aici au apărut competiţiile. De la profa de desen până la cea de chimie, toată lumea ne ştia implicaţi în activităţi sportive. Marţea aveam campionatul de fotbal, deci ultimele două ore trebuia să plecăm. Miercurea aveam baschet şi avansam în fazele competiţiei de la săptămână la săptămână. Joia aveam antrenament pentru fotbalul din săptămâna următoare, iar vinerea ne învoiam pe cont propriu.

Problema era să chiulim toţi, că oricum individual puteam pleca ba la dentist, ba la o întâlnire importantă, ba la aeroport să ne luăm părinţii (!? cum naiba mergeau astea frate? :)) )

De fiecare dată când ne întâlneam cu profesorii respectivi îi anunţam cu entuziasm că am câştigat, le mulţumeam că ne-au permis să lipsim şi îi pregăteam psihic pentru următoarea etapă.

Întrebările de tipul: Păi se organizează activităţi în timpul programului? îşi găseau rapid răspunsul – competiţiile nu erau în timpul programului, dar trebuia să ne încălzim, să ajungem până la liceul respectiv (de obicei Spiru Haret sau Cantemir, că erau cele mai apropiate).

În plus, ritualul era complex. Nu puteai să mergi pur şi simplu să vorbeşti cu profesorul. Nu. Noi ne echipam, făceam rost de minge (a se citi „împrumutam din sala de sport” ), ne pregăteam sufleteşte… aproape că şi noi credeam că suntem angrenaţi într-o competiţie sportivă.

După ce cădeam la pace cu profa cum că era ultima oară când plecam aşa mulţi, ne schimbam la loc, duceam mingea şi începeam să stăm degeaba prin liceu. Decât la ore, mai bine pe holuri, nu? 😀

Data viitoare o să aflaţi ce-am făcut când nu ne-a mai mers cu competiţiile sportive.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.

De mult tot vreau să încep un serial. În liceu am făcut tot felul de tâmpenii şi ar fi păcat să nu rămână ceva scris. Şi când spun multe tâmpenii, lumea zâmbeşte şi se gândeşte la ceva chiuluri, fotbal şi alergat prin liceu. Nu. Noi am ridicat chiulul la grad de artă. De fapt, noi nici nu chiuleam, că n-aveam absenţe, noi ne învoiam de la profesori. Cişmigiu et Comp joacă la pitici pe lângă ce-am făcut noi în liceu.

Pentru că au trecut vreo 5 ani, consider că faptele s-au prescris, deci e ok să scriu. Mai ales că unele personaje nici nu mai sunt în învăţământ.

Titulatura de „Arhangheli” ne-a dat-o în glumă profa de română, cea care ne scotea mereu din încurcături. Eram 4 nebuni (eu, Edi şi Răzvan şi un al 4-lea care s-a schimbat de mai multe ori) şi probabil de la cei 4 evanghelişti s-a ajuns la arhangheli… sau ceva de genul. Oricum, a devenit exprimarea noastră preferată.

Ca să înţelegeţi despre ce e vorba, am fost singurii oameni din liceu care la fiecare consiliu profesoral erau propuşi pentru scăderea notei la purtare. Şi în cei 4 ani tumultuoşi de liceu (cei mai frumoşi din viaţa mea) am avut o singură dată media scăzută, pentru o absenţă în plus (11 în loc de 10, cât era maxim admis).

Revin cu primele poveşti despre învoieli şi cum am ieşit noi campioni la toate sporturile posibile în clasa a 10-a.

Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.