– …. şi eu aş vrea un Orgasm, dar mare dacă se poate…
– Sigur, acolo e mic, dar îl facem mare, nicio problemă!
– Perfect!
după 10 minute…
– Ne pare rău, tocmai mi-am dat seama că nu avem cu ce să vă facem un Orgasm mare…
Era o zi liniştită de campanie. Nemernicul portocaliu privea în zare. Se făceau pregătirile pentru o nouă pomanageală. Soarele tocmai ce răsărise. Vântu abia dacă îşi făcea simţită prezenţa. La fel şi Patriciu. Nimic nu anunţa ceea ce avea să se întâmple. Băselu trase un fum din ţigară, îl pupă pe obraz pe Stolojan şi plecă să-şi aranjeze freza. După numai câteva ore mulţimea era adunată, gata lumită de aghiotanţi şi pregătită să aplaude. Băse ieşi pe scenă pentru a-şi saluta fanii. Într-un colţ, agenţii perturbatori (băieţi de-ai noştri) îl întâmpinau cu tradiţionalul „eeee….. s… p….”. A fost primul semn că marinarul va ceda.
Atunci a intervenit Marcel. Marcel este cel mai tânăr membru al organizaţiei noastre de copii şi juniori. Se spune despre el că promite mai mult chiar şi decât Victor Ponta. Marcel s-a infiltrat în mulţime, s-a rupt de plutonul fruntaş şi s-a dus spre portocaliu. N-a avut îndrăzneala să-l scuipe dar l-a înjurat. Sau nu. Nu se ştie. Cert e că în acel moment, bestia l-a imobilizat, i-a sucit mâna la spate ca unui infractor înrăit şi a început să-l lovească cu o lopăţică în cap până când sângele i-a acoperit faţa lui Marcel. Toate televiziunile filmau. Dar Marcel era fericit. Pentru că ştia că, după ce va ieşi din spital va avea o viaţă mai bună. Nu atunci, pe loc. Nu. N-ar avea rost ca filmuleţul să apară în 2004 ca să îl ajute pe Năstase. Filmuleţul ăsta trebuie să apară la următoarele alegeri. Sau la următoarele. Sau la următoarele. Pentru că el aparţine urmaşilor, urmaşilor noştri în veacul vecilor!
Dacă cumva aţi intrat în posesia filmuleţului din 1999 când m-am bătut cu Dan Voinea de la mine din clasă pentru că îmi luase locul din banca a 2-a, în laboratorul de tehnologie, vă rog foarte frumos să-l ştergeţi. Altfel, peste câţiva ani, s-ar putea să ajungă la presă şi să mă discrediteze. Vă rog mult. Şi să ştiţi că el a dat primul.
Nu se mai face odată 7 decembrie? Eu unul m-am săturat de alegerile astea. De campanie n-am avut parte, dezbaterile au fost slăbuţe, rezultatele predictibile. În schimb s-a creat o tensiune incredibilă între oameni. E prima oară când văd discuţii atât de aprinse, certuri şi nervi din cauza politicii. Băsescu, Geoană… fockit! până la urmă tot n-o să ne fie mai bine, sunteţi conştienţi de asta, nu? O să votăm ca să stabilim cât de rău să fie. (nu, nici cu Antonescu nu era combinaţie, în caz că vă făceaţi iluzii).
Numai prostii, spam şi linkuri cu pagini funny au circulat săptămânile astea pe twitter. Şi pe lângă asta, o mulţime de oameni care pot fi consideraţi lideri de opinie au ales să-şi exprime opţiunea pe twitter. Şi nu asta m-a deranjat, ci faptul că au spus-o în mod repetat. Aş fi preferat să nu-i văd cum îl susţin pe Antonescu, Băsescu sau Geoană. Eu pot s-o fac pentru că oricum nu mă vede/ştie nimeni, dar când eşti un nume în domeniul tău de activitate, e mai bine să te abţii.
Poate n-aţi observat dar e o tensiune în aer. De fiecare dată când se ajunge la politică toată lumea devine suspicioasă „ăla oare cu cine votează?”.
Hai că vine Crăciunu şi trebuie să ne bucurăm de moment. Fuck politics!
La invitaţia lui Bogdan Th. Olteanu o să mă joc puţin cu poziţionarea şi comunicarea pentru un business online. Deşi mi-ar fi fost foarte uşor să analizez unul din proiectele mele ( InConcert.ro, No3.ro sau ADif.ro) am ales ceva apropiat de domeniu. Sper să nu se supere nimeni, e o analiză cât se poate de obiectivă 🙂
Poziţionare: Momentan Divercity Cafe se poziţionează ca blog de muzică şi filme, încercând permanent să vină cu materiale în premieră şi exclusivităţi, după modelul liderului de piaţă, Monden.info. În loc să-şi consume energiile într-o luptă surdă cu concurentul direct, ar trebui să accepte pentru moment realitatea şi să încerce să se poziţioneze în conformitate cu aceasta. Adică să se poziţioneze ca challenger, second best. Nu e o idee originală, fiind (cred) prima dată folosită în anii ’60 de Avis Rent a Car. La momentul respectiv Avis era a doua companie de închirieri, după Hertz. Şi aşa s-au şi poziţionat dând naştere celebrului slogan „We try harder”.
Pentru că Monden.info este nr.1 la trafic, abonaţi la feed, urmăritori pe twitter, primul blog de muzică vândut etc., nu cred că este discutabilă poziţia de lider. Prin urmare, de ce să nu te poziţionezi ca second best? Iar de aici se poate schimba întreaga strategie, de la comunicare la content şi tot ce ţine de evenimentele conexe. Recenziile sau editorialele pot merge pe ideea „Second opinion” pentru a încerca să câştige din cititorii care preferă Monden.Info. „Ai citit despre evenimentul X? Vrei o a doua părere? Hai pe divercity cafe”.
De asemenea, la partea de videoclipuri şi fotografii de la filmări ar putea să renunţe la multele premiere şi exclusivităţi care coincid cu materialele de pe monden.info şi în schimb să le poziţioneze ca fiind „on second thought”, mult mai ample, mult mai gândite.
În ceea ce priveşte evenimentele conexe, se pot organiza lucruri mergând pe aceeaşi idee de profunzime. Se pot organiza întâlniri de analiză pe diverse teme. De exemplu evoluţia artistului X. Se pot urmări/asculta materialele artistului în cadrul respectivei întâlniri ca apoi să fie discutate de cei prezenţi. Prin întâlnirile care au ca temă diferiţi artişti (fără să îi aduci în carne şi oase, cum face concurentul direct) se pot antrena comunităţile formate în jurul respectivului artist (fancluburi, forumuri etc).
Comunicarea Schimbând poziţionarea se poate comunica pe o perioadă destul de lungă ideea de „second opinion in music”. Comunicând că eşti second best nu e un sfârşit de lume dacă pe lângă asta spui că materialele tale sunt mai lucrate, mai gândite etc. Poţi comunica faptul că nu viteza este punctul forte, ci capacitatea de analiză. Prin urmare: „suntem pe locul 2, dar ne străduim mai mult, materialele noastre sunt mai ample, nu sunt în premieră dar sunt de calitate”. Cam asta ar trebui să comunice.
Închei dând leapşa mai departe, unor junioare mai tinere, de la anul 2: Alexandra, Teo şi unui „veteran” în domeniu, Adi. N-am dat link la postul lui Claudiu Gămulescu pentru că nu vreau să mă înscriu în concurs. I don’t really like him.
PS: Sper să nu se supere pe mine nici Pyuric pentru că am oferit consultanţă concurenţei, nici Delia (de la divercity) ;))
Duminică seară am avut ocazia să-i văd pe cei de la Pink Martini live. Aşteptam de mult concertul ăsta, de 2 ani şi pe lângă asta a fost şi un sentiment tare ciudat… să ştii că trebuie să te bucuri de fiecare moment pentru că următoarea ocazie se va ivi probabil abia în câţiva ani. Aşa că duminică seară am stat aproape non stop cu ochii pe scenă încercând să nu pierd niciun detaliu. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată chestia asta, deşi am fost la o grămadă de concerte, peste 100. Şi asta doar în ultimii doi ani 🙂
După ce am alcătuit setlistul mi-am aranjat melodiile în ordinea respectivă în player şi am ascultat din nou. Şi mi s-a părut perfect. Un concert tare „rotund”.
Recenzia o puteţi citi aici.
Dacă n-o scriam pe În Concert.ro (şi dacă aveam voie) m-aş fi înscris la concursul „Blogger la concert” pe care tocmai l-am lansat. Dăm un hard extern portabil WD de 250 de gb care mi-ar fi şi mie tare folositor :X
Odată cu plecarea lui Ştefan Stroe de la Grey cred că putem să spunem că s-a încheiat o etapă din istoria publicităţii româneşti. Trecerea spre antreprenoriat a lui Ştefan încheie un şir nu foarte lung, dar semnificativ, de oameni de publicitate care au ales să se rupă de agenţii: Crăiţa Coman, Emilian Arsenoaiei şi Răzvan Mătăşel, Bogdan Naumovici (deşi a rămas în grupul Leo Burnett s-au schimbat regulile jocului pentru el), Sorin Trâncă şi Bojan Spasic (pe care eu îi consider nişte early adopteri ai aceluiaşi curent) şi Bogdana Butnar (pentru care, din punctul meu de vedere, MRM e doar un pit-stop până la antreprenoriat).
Oamenii de mai sus şi-au deschis agenţii. Sau shop-uri de creaţie. Sau fac consultanţă. Sau rezolvă probleme de brand. Oricum vreţi să-i spuneţi, s-a trecut la următorul nivel. Şi această schimbare a fost determinată de două motive:
1. Agenţiile mari sunt pline de constrângeri. Presiunea este mai mare, greşelile afectează câteva zeci de oameni, aprobările nu se dau pentru orice. În plus, conturile se pierd la nivel global contribuind la starea de frustrare.
2. Băieţii au crescut mari. Valul 2 din publicitatea românească a ajuns la maturitate (putem să vorbim despre valul 2, aşa-i?). Spre deosebire de publicitarii veterani (care au întrat în advertising printr-o reconversie profesională totală), oameni ca Mătăşel, Ştefan Stroe sau Bogdana au crescut în agenţii şi acolo au învăţat meserie. Sigur, mai sunt şi alţi oameni care au un deceniu în publicitate dar respectivii sunt trecuti de 50 de primaveri. Şi nu prea îţi mai arde de început aventuri antreprenoriale la vârsta aia.
Probabil că noile agenţii se vor dezvolta la concurenţă cu cele vechi. Nu cred că se vor retrage marile branduri de agenţie (Leo, Ogilvy, DDB, BBDO, McCann) pentru că nu au de ce. Cu siguranţă importanţa lor va scădea pe măsură ce se vor dezvolta micile agenţii româneşti.
Aglomeraţia asta ar trebui cel puţin teoretic să crească competitivitatea şi implicit calitatea produsului mediatic. Totuşi, cred că va reuşi doar să dilueze calitatea pieţei. Practic, sunt două variante:
a) uşor-uşor importanţa agenţiilor mari să scadă în paralel cu consolidarea şi creşterea noilor agenţii formate. În următorii 5 – 10 ani noile agenţii ar putea să ia locul unor branduri care acum sunt mari pe piaţă. (GMP, Leo, Ogilvy?)
b) atât agenţiile mari cât şi agenţiile mici să formeze un „arhipelag” de agenţii mici şi medii care să alcătuiască o piaţă de publicitate extrem de monotonă în care toată lumea îşi păstrază conturile mari pentru că n-au unde să plece clienţii.
Oricare ar fi situaţia, pe termen scurt şi mediu publicitatea românească are de pierdut. Pe termen lung este un câştig foarte mare. Dar până atunci ne luăm adio de la premii în festivaluri (campania „Accidentele se pot întâmpla oricui” e cel mai bun contra-exemplu însă momentan sunt convins ca e „one hit wonder”). Cred în continuare că nu sunt şanse reale de premiu pentru nişte agenţii mici, fără resurse.
Nu pot să spun că mă bucură alegerea lui Ştefan Stroe pentru că în viziunea mea cea mai bună variantă pentru un produs bun, şi implicit pentru succes, este un conglomerat de valori (ceva gen „dream team”). Să reuşeşti să strângi cei mai buni oameni din fiecare domeniu (cum se întâmpla în Leo şi McCann acum câţiva ani) e mult mai ok decât să fie oamenii împrăştiaţi prin diferite agenţii mai micuţe.
Oricum, mult succes, Ştefan! Nu mă mai dau prea mult cu părerea pentru că am dat-o în bară când a plecat Mătăşel din Leo
PS: Am vorbit despre o piaţă ideală fără conturi luate pe pile, fără şpăgi şi prietenii, fără agenţii paravan pentru spălarea de bani, fără agenţii care trăiesc din campaniile electorale etc.
Asta se întrebau nişte domnişoare în spatele meu la concertul Pink Martini din seara asta (revin cu detalii). Îl votaseră fetele pe Crin şi acu nu ştiau pe cine să aleagă dintre cei care au ieşit. Postez nişte lucruri, cronologic
Întâi citiţi la Zoso ceva frumos şi pe urmă vedeţi restul de aici
(treceţi cu vederea partea cu pleonasticul pitic )
În ultima vreme a început să mă deranjeze foarte mult faptul că NIMENI nu ştie NIMIC despre România. La Natalie Cole mă aşteptam pentru că vine din SUA şi acolo ăia trăiesc în cercul lor restrâns. Dar când le-am luat interviu celor de la Fettes Brot (MTV EMA Winners, Best German Group) mi-a picat faţa când mi-au zis că ştiu doar de Ceauşescu. Ştiam că lumea habar n-are nimic despre noi da’ chiar aşa? Până acum m-am minţit singur că poate nu e chiar aşa.
Şi ca s-o scurtez, ce naiba putem face? Hai să facem ceva, nu ştiu, o spirală or something… dar să fie un efort colectiv că poate aşa aude lumea şi de noi.
A venit momentul să anunţ şi eu pe blog primul proiect DaAfaceri din acest sezon. Este proiectul nostru de marketing şi ediţia din acest an a stârnit interesul multora. Surprinzător de mulţi oameni s-au înscris deja aşa că sfatul meu e să vă grăbiţi. Nu că ar fi locurile limitate dar e bine să ştim exact câţi doritori sunt 🙂
Sunt 3 zile despre marketingul direct, indirect şi guerilla pe 3, 4 şi 5 decembrie. Nu ştiu dacă am voie să vă divulg speakerii dar vă asigur că sunt foarte tari 😀 Mai multe detalii aici. Felicitări întregii echipe de proiect!
PS: Dacă mă lasă fetele o să revin cu mai multe detalii 😛
De câte ori se pune problema utilizării internetului în cercul meu de cunoscuţi sunt două tabere de extremişti: cei care dezaprobă total această pierdere de timp care te face să-ţi muţi viaţa în mediul virtual şi cei care aprobă şi sunt părtaşi la tot ce ţine de internet. Ăştia din urmă, printre care şi eu, o dau în extrema cealaltă, a dependenţei.
Şi pornind de la comentariile din postul ăsta mă gândeam că lumea nu prea vede calea de mijloc. „nu-mi trebuie internetul, mă descurc foarte bine offline” zice Irina. „Nu se poate fără net, pe net e totul” zic eu 😛
Băi dar cale de mijloc ştiţi că există? Şi n-o spun pe teorie, ci pe practică. N-o spun ca vorbă din popor, ci pentru că aşa e! Dar să trecem la exemple:
(o să separ din start oamenii care lucrează pe net. dacă sunt dedicaţi, acolo e şi casa şi masa şi tot. gândiţi-vă doar la arheologii care trăiesc pe şantier. e pasiunea şi munca lor în acelaşi timp)
– încep cu colegii mei de facultate pentru că mă adresez în special găştii mari de CRPişti care blamează internetul şi se dezic de el;
Adi Zăbavă nu poate fi numit un power user pe net. Cu toate astea are un blog. Pe care şi scrie din când în când. Şi are şi twitter cu care comunică atunci când vrea. Şi cu toate astea Adi nu stă mult pe net. Dar a înţeles că atunci când se întâmplă ceva, e mai probabil să afle de pe net înainte să afle de la TV (pentru că pe net informaţia e brută şi în timp real). A înţeles că se răspunde mai uşor la un reply pe twitter decât la un mail şi că atunci când vrea să discute politică poate să o facă cu un grup mare de oameni fără să se mişte din faţa televizorului. (eu mereu mi-i imaginez pe adi, chinezu şi alţi câţiva twitterişti „politicieni” cum comentează în sala de plen şi cum chicotesc la ce zic aleşii poporului. i-ar da afară instant. dar aşa au cum să se desfăşoare fără să facă zgomot 🙂 )
Dacă Adi vi se pare totuşi molipsit cu internetul, să-l luăm pe DPD. Care abia dacă apare pe twitter, dar ştie ce se întâmplă, e la curent. Şi comunică atât cât simte nevoia. Şi scrie şi el pe blog, şi deşi e o prezenţă foarte discretă, e conectat. Dan a înţeles că nu e musai să stai pe net dar e util.
Dintre oamenii cunoscuţi (sau, mai bine zis, care ar trebui să vă fie cunoscuţi) vin cu 3 exemple relevante pentru „cum să foloseşti internetul doar cât ai nevoie şi să nu devii freak”: Ştefan Stroe, Răzvan Mătăşel şi Sorin Trâncă. Sunt oameni care îşi anunţă proiectele pe twitter, analizează campanii pe blog şi chiar dialoghează cu studenţii atunci când e cazul. Şi nu stau excesiv de mult pe net. Deci se poate, da? 🙂
