Aseară am fost cu Simona şi Adi la super conferinţa Publicitarte la Institutul Cultural Român. Adi a scris aici pe stilul finuţ.
Să vă explic pe scurt: Am ajuns şi în sală erau 3 categorii de oameni
- intelectuali (îi recunoşteai după media de vârstă 70+)
- artişti (păreau preocupaţi de ce se discută)
- noi (am râs, ne-am distrat, ne-am simţit bine)
Era acolo şi Şerban Alexandrescu. Împreună cu Naumovici erau uşor speriaţi de ardoarea cu care artiştii blamau publicitatea pentru că este această ‘soluţie imorală’ pentru condiţia artistului bla bla.
Ori suntem nişte inculţi, ori am nimerit total aiurea. Se vorbea despre nişte oameni, artişti plastici şi ilustratori. Singurul nume cunoscut era Bernbach. Bineinţeles că toată lumea ştia despre ce se vorbeşte.
Eu bănuiam că era vorba de nişte jucători de basket din anii ’70. Ideea e că ne-am amuzat copios în compania unor figuranţi care strâmbă din nas când aud de publicitate.
Ca să nu par complet idiot, hai să vedem şi în două vorbe despre ce s-a discutat:
Artiştii chiar consideră că publicitatea este un eşec (am auzit asta de mult dar credeam că sunt vorbe). Dinspre artă, condiţia artistului în publicitate reprezintă o necunoscută. Practic, publicitarii cunosc mai multe lucruri despre artist decât artistul în sine. A fost o totală pierdere de timp pentru că erau explicate nişte aspecte absolut banale într-un limbaj de lemn unor oameni care primeau informaţia mai ceva ca pe o filosofie kantiană.
Cum a zis şi Şerban Alexandrescu, nu s-a intrat deloc în profunzime… (poate şi pentru că tema discuţiei avea o explicaţie foarte simplă).
Oricum, mai mergem la conferinţe de genul ăsta doar când om vrea să ne rupem în figuri.
