Am rămas în urmă cu o grămadă de chestii. Prieteni cu care nu m-am văzut, telefoane pe care nu le-am dat, posturi pe care nu le-am scris. Şi toate astea pentru că n-am avut timp. Mă uitam cu jind săptămânile trecute la Pyuric, Bobby, Bogdana şi mulţi alţii cum povesteau ei că fac de toate şi mă întrebam când mai scriu pe blog. Sau mai bine zis.. de ce nu scriu pe blog.
Între timp am început şi eu nebunia şi mi-am amintit cât de nasol e să se termine ziua şi să nu fi reuşit să faci tot ce era pe listă. Iar chestiile cele mai fun ies primele din discuţie. Am strâns un grup de oameni în jurul meu şi tot ne străduim la o chestie care o să iasă cu happy-end, doar că noi am vrea dacă se poate să fie alaltăieri acest happy-end.
În plus, am ajuns la vorbele mamei, care îmi spunea mereu că eşti singur pe lumea asta. Don’t get me wrong… nu mă plâng sau ceva de genu (iar zice pinkISH că eu comunic web 3.0 cu aluzii la oameni. nu.). Nu mă aştept la pomeni, ba chiar mi se pare normal să mă descurc singur. Cum zicea un filosof contemporan, nu mă pot baza decât pe câteva persoane, nu mă întrebaţi despre cine e vorba că sigur o să vă spun că sunteţi printre ele. Ok, am recitit. Mi se pare că sună aiurea, deşi în minte am o nuanţă foarte bine definită pe care vreau s-o exprim.
Eh bon. Şi nu numai că ajung la vorbele mamei dar încep să primesc şi critici de la ea. Că nu-mi mai arde de scris. Şi că nu-mi mai ies posturile. Adică n-aţi zis voi nimic şi zice mama. Şi mă enervează că are dreptate. Mă enervează că mă încăpăţânez să fac nişte chestii când aş putea să-mi văd de treabă. Şi mă mai enervează că e 2 jumate şi mă tot culc de la 1.
Noi să fim sănătoşi!
