Gata! De azi nu mai sunt şofer începător! Pot să dau jos semnele :)) Sincer să fiu, habar n-am pe unde sunt dar ştiu că le am pe undeva. După vreo 2-3 săptămâni de circulat intens prin Bucureşti le-am scos pentru că mai mult mă încurcau. Asta după ce am ascultat poveştile multor oameni pe tema asta. Şi toţi explicau că după vreo 2 săptămâni le-au dat jos. Bineînţeles că eu îmi imaginam că n-o să fac la fel. Oh well..

După 18.000 de km conduşi în primul an declar cu mâna pe inimă că exceptând zilele algomerate rău, traficul din Bucureşti poate fi fentat, dacă ştii străduţe. Chiar şi dacă stai în zona Militari – Drumu Taberei, cea mai naşpa posibilă din punctul de vedere al căilor de acces.

Alte învăţăminte de dat mai departe nu am, pentru că nici n-am avut multe evenimente. Un accident uşor din vina celui accidentat (trebuia să rămână fără carnet nenea ăla), câteva nebunii mai la început şi în rest linişte şi pace. Mă rog… din punctul meu de vedere 😀

Aveţi grijă cum conduceţi, mâncaţi-vă lăpticul cu corn şi puteţi deveni şi voi minimarţieni! :))

picture via

Am citit pe la Etherfast un recensământ al telefoanelor mobile care i-au trecut prin mână. Şi pentru că mi-a plăcut, am început să mă gândesc la ce telefoane am avut şi eu.

Prin clasa a 7-a ştiu că am primit pe mână un telefon şi o cartelă cu numărul pe care îl am şi în ziua de azi. Să tot fie vreo 6-7 ani de atunci 😛 .

Tata avea un Ericsson A1018 iar când şi-a schimbat mătuşi-mea telefonul, am primit GH 688-ul ei. Nu erau mulţi copii cu telefon pe vremea aia. Rectific: nu erau mulţi oameni cu telefon mobil pe vremea aia. A urmat un Alcatel One Touch Easy (alcatelu lu mama), pe care l-am folosit foarte puţin timp. Folosit e mult spus. Pe vremea aia, un mesaj-două pe săptămână era deja semn de avuţie, jocurile contau foarte mult în alegerea telefonului iar beepurile ‘de control’ erau la ordinea zilei.

Erau câţiva norocoşi care aveau 3310. La vremea aia (printr-a opta), 3310 era zeul telefoanelor mobile. Aveai snake, ceea ce te făcea automat un fel de şef al maselor. În plus, dacă mai puneai şi un logo personalizat şi un ringtone, erai cel mai cool. Iar când au apărut şi 1000 de modele de carcasă, am căzut psihic de tot :))

Odată cu intrarea la liceu (şi mutarea strategică la o distanţă mare de casă 😀 ) au considerat ai mei (după îndelungi rugăminţi) că e necesar să-mi facă un abonament cu tot cu schimbare de telefon. Şi am primit un Siemens A50.

După un an şi ceva s-a cerut o nouă schimbare de telefon. Mulţi aveau deja telefon color şi cu cameră şi fiind liceu de fitze… era nevoie de telefon color şi cu cameră. Aşa că mi-au luat ai mei un Sony Ericsson T610. Şi de atunci n-am mai schimbat marca.

Ultimele două sunt încă sunt în uz, un V630i cumpărat din primii bani munciţi plus nişte bani de la ziua mea, prin clasa a 12-a. Cameră de 2 megapixeli, mp3, de toate. Foarte drăguţ telefonul şi încă mă pot baza pe el. Iar despre SE P1i am scris şi aici.

Invit şi alţi colegi şi prieteni să preia leapşa după pofta fiecăruia.