Recent m-am gândit serios să mă opresc din scrisul pe blog, după vreo 3 ani jumate în care am publicat zi de zi câte ceva. Nu pentru că m-aş fi plictisit, sau pentru că aş avea writer’s block (de la un anumit punct încolo nici nu mai există aşa ceva), ci pentru că pur şi simplu nu mai simţeam nevoia să scriu.
Cam ca în scena asta din Forrest Gump, în care pur şi simplu omul se opreşte din alergat.
Citeşte tot articolul
Cred că „luatul la puricat” ar trebui să devină sport naţional, suntem de foarte mult timp extrem de buni la chestia asta.
Ori de câte ori cineva zice ceva nasol, sau publică un articol incomod, se găsesc nişte oameni care încep să-l sape. Nu e musai să-l contrazică, uneori chiar sunt de acord cu el, dar în acelaşi timp îi revoltă tupeul şi caută să-l discrediteze şi pe ăla, să-l tragă şi pe el în groapă.
„Da’ tu cum faci, bă, bani, de îţi permiţi să-l faci pe X securist?”
„Tu ce proiecte ai în online ca să vorbeşti?”
„Tu vorbeşti, care ai spart geamuri cu mingea când erai mic? Dacă ne străduim îţi găsim şi ţie ceva, să nu mai zici de altu că a luat mită”.
Bucureşti, miezul unei zi de primăvară, o terasă oarecare.
Doi cetăţeni pe la a doua tinereţe trec prin faţa terasei, vorbesc tare, unul observă că toată atenţia s-a mutat pe ei. O duzină de perechi de ochi îi fixează pe gălăgioşi, unul dintre ei îi face semn celuilalt. Concluzia lor vine rapid, până să iasă din câmpul vizual al mesenilor şi să se piardă pe după o casă care flanchează curtea în care e pitită terasa:
– Ia uite, domnle, la ăştia, cum stau ei şi n-au nicio treabă…
Să recapitulăm: în viaţă şi mai ales în blogosferă nu e de ajuns să-ţi susţii pasiunile la nivel declarativ. Mai mult, o pasiune declarată nu-ţi legitimează nicio competenţă într-un anumit domeniu. Iar afinităţile trebuie în primul rând demonstrate.
Problema apare când avem prea mulţi oameni care îşi strigă în gura mare pasiunile – „îmi plac aparatele foto!”, „îmi plac maşinile mişto” – şi lumea îi consideră a fi cel puţin informaţi în acel domeniu.
Să vă dau şi un exemplu: faptul că NwRadu îşi declară pasiunea pentru tehnologie nu-l validează în niciun fel. Toate reviewurile pe care le face sunt cele care probează pasiunea lui.
În cazul în care lucraţi în comunicare şi nu vă uitaţi la Mad Men, ar fi bine să vă apucaţi cât mai repede. Ultimele două episoade sunt o lecţie pentru toţi comunicatorii care vorbesc prea mult despre clienţii lor.
Pe scurt (cu tot cu spoiler alert): un tip vorbeşte cu o copywriteriţă de la o agenţie concurentă şi îi povesteşte despre un pitch secret. Tipa ascultă, ia aminte şi intră pe fir. Pregăteşte ceva mai bun, intră în pitch şi îl câştigă, ba chiar face şi ceva damage de clienţi agenţiei concurente.
Morala: deşi angajaţii din alte agenţii par a fi prietenii tăi, rămâne un business. Nu e musai să vă duşmăniţi, dar nici să puneţi pe masă tot ce-aveţi în firmă.
Ştiu, ăla e un film. Dar ce faci când se întâmplă în realitate?
Una e să dai din casă amănunte care se pot da, informaţii vechi care nu pot influenţa în niciun fel mersul lucrurilor, alta e să povesteşti chestii importante.
Ca la fiecare sfârşit de an avem o mulţime de articole şi prezentări cu trenduri pentru anul următor. Pentru că am întâlnit câţiva oameni total disperaţi după aceste informaţii, simt nevoia să reamintesc poporului că aceste trenduri (în orice domeniu) sunt, de fapt, o elaborare a sintagmei „bă, eu cred că„.
Pentru că societatea e alcătuită din oameni plus alte variabile, rezultă un număr infinit de posibilităţi din care cei mai pricepuţi aleg câteva şi le numesc trenduri. Pentru amuzament şi deconectare sunt excelente.
Mi s-a reconfirmat zilele astea, pentru a nu-ştiu-câta oară. Nu sunt un tip simpatic. Pot fi corect, serios, uneori amuzant. Dar nu sunt simpatic, mai ales cu oamenii care nu-mi plac. Sau care fac chestii greşite. Aşa că de cele mai multe ori sunt mai degrabă incomod.
Din păcate, se caută oameni simpatici, astea sunt criteriile pentru multe alegeri în ziua de azi.
Aflu de la Radu că au fost întrerupte lucrările la străpungerea de pe Splaiul Independenţei în zona Ciurel. Un proprietar nemulţumit a oprit în instanţă acţiunea, dar nu despre asta e vorba. Omul a declarat pentru Hotnews:
Din punctul meu de vedere nici nu este nevoie de acest drum expres, cum îi spun ei.
Mişto, nu? Omul stă chiar lângă ştrand din câte înţeleg, la capătul Splaiului, are şosea pe 3 benzi până acasă, din punctul lui de vedere nu-i trebuie străpungere spre autostradă. E exact ce ziceam legat de interesul personal. În cazul ăsta „punctul de vedere” nici măcar nu mai are un sens abstract, ci capătă valenţe spaţiale. Omul are şosea până la poartă şi înapoi cât vede cu ochii, are cu ce să ajungă în centru. Restul oamenilor care ar trebui să treacă pe acolo? Nu ştiu, nu-mi pasă.
De-a lungul anilor am cunoscut o grămadă de tineri foarte talentaţi şi inteligenţi. Am avut norocul să fiu în preajma multor olimpici şi am concurat cu ei – uneori de la egal la egal. Toţi erau mult peste medie, toţi aveau un viitor strălucit în faţă. Şi cu toate astea mulţi au eşuat, s-au pierdut în mulţime. Şi-au găsit un job obişnuit, bine plătit (dar nu excepţional), unde îndeplinesc nişte taskuri ce nu ies din tipare. Nimic din ce fac ei acum nu mai e extraordinar, deşi până la un moment dat totul depăşea limitele normale.
Încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu oamenii ăştia care promiteau atât de mult. Ce-i drept, majoritatea se plasau peste medie fără să fie cei mai buni la ceva. Poate că asta le-a lipsit, mica diferenţă între foarte bun şi cel mai bun.
Ţinteau să se angajeze în mari companii internaţionale, să reuşească în Paris, Londra sau poate chiar SUA. Dar s-au întors în România. Trebuie să fie foarte nasol să te vezi prins între două lumi şi să nu-ţi poţi găsi locul. Într-o lume să nu poţi intra pentru că mai sunt o grămadă ca tine iar în cealaltă să nu vrei să intri pentru că eşti mai bun decât toţi ceilalţi şi să simţi că te iroseşti.
O mai ştii pe profa aia mişto din liceu? În timpul liber probabil că era o femeie total ruptă de realităţile cotidiene şi asta îi permitea să se concentreze pe programa şcolară.
Scriitorul ăla pe care l-ai citit în adolescenţă şi alături de care ai tremurat cu fiecare pagină întoarsă? Un beţiv isteric.
CEO-ul companiei la care vrei să te angajezi? Un tată care şi-a neglijat mereu copilul.
Toţi te-au inspirat la un moment dat, toţi ţi-au fost modele, poate chiar idoli. Şi poate că ţi-ai fi dorit să-i cunoşti, să stai la masă cu ei, să vă împrieteniţi. Mai bine că nu s-a întâmplat. I-ai fi descoperit aşa cum sunt ei în realitate. Şi, de obicei, realitatea nu are nicio legătură cu imaginea pe care ţi-ai format-o. Modelele pe care le avem în viaţă au doar o mică legătură cu omul care întruchipează acel model. Sunt doar nişte proiecţii conturate de impresiile noastre.
De cele mai multe ori am rămas dezamăgit când am avut ocazia să cunosc îndeaproape oameni pe care îi apreciam şi îi respectam foarte mult. Am realizat că sunt departe de ceea ce credeam eu.
