Din când în când ne mai ia valul şi avem impresia că suntem speciali şi foarte tari şi nu mai sunt mulţi ca noi. Mi se mai întâmplă şi mie asta, trebuie să recunosc. Pe urmă mă uit în jur şi îmi dau seama că de fapt sunt foarte mulţi oameni speciali pe lumea asta şi că dacă n-o să pun mâna să muncesc o să rămân special şi atât.

Dacă vă luaţi după prostiile alea motivaţionale, trebuie să vă spuneţi de 2 ori pe zi că sunteţi speciali şi la un moment dat o să aveţi succes. Dar în momentul în care te crezi special ajungi să te relaxezi. Şi să nu mai pui osul la treabă. “Munca e pentru proşti, eu sunt special”.

Am un prieten cu o filosofie ceva mai productivă. În domeniul în care lucrează de ceva ani a ajuns să ştie nişte lucruri. Dar zice mereu: ce ştiu eu e doar un minim de informaţii. De fapt ştie o grămadă de lucruri, mai multe decât majoritatea concurenţilor lui. Dar se raportează mereu la oameni mai buni decât el şi în felul ăsta evoluează. Considerându-se challenger are grijă să devină mereu mai bun.

Am senzaţia că am mai scris articolul ăsta