Adevărul e că în ultimii 2-3 ani Steaua îşi pierduse din strălucire. A fost mai întâi prima ratare a grupelor europene după 15-16 ani consecutivi, acele eşecuri ale lui Rădoi, pierderea campionatului şi vreo 5 înfrângeri în faţa lui Dinamo. Timp în care Steaua n-a câştigat decât o dată şi a remizat de alte 4 ori.

Forma proastă a coincis cu pierderea numelui în scandalul cu Armata, o încercare a unor băieţi de a stoarce nişte bani de la Becali. Fără să fiu vreun fan al machidonului, consider că Gigi e util ca un exudat faringian: nu-ţi place, te zgârie pe gât, te lasă cu o senzaţie nasoală toată ziua, dar până la urmă îşi face treaba.

Steaua ajunsese să se chinuie şi prin Europa, ba chiar a nimerit nişte echipe grele, pierzând şi tradiţionalul noroc la tragerile la sorţi. 

Până la începutul acestui sezon, când lucrurile au început să se lege din nou. Echipa lui Dică a făcut fix cât trebuia pentru a ajunge în grupele Europa League, a dat de nişte adversari accesibili şi s-a trezit lider în grupă, cu şanse bune la calificarea în primăvară. Şi toate astea cu un joc modest, mai ales contra elveţienilor de la Lugano. Până la urmă asta îi lipsea Stelei, puţin noroc în meciurile slabe, acea strălucire de echipă mare.

A recâştigat-o în ultimele luni cu ajutorul lui Denis Man, Budescu şi chiar şi Benzar. Nici nu-mi amintesc ultima oară când Steaua a marcat după o combinaţie între cei doi fundaşi laterali. Nu m-aş hazarda să spun că echipa e pe un drum bun, însă ştiu măcar că zilele astea FCSB a redevenit Steaua.