Cred că s-a ajuns în punctul ăla critic în care proiectul lui Becali se încheie. Bine, mult spus proiect, poate ar fi mai potrivit să spunem “domnia”.
Echipa nu are antrenor de săptămâni bune, nimeni nu vrea să accepte postul de marionetă, iar jocul este mizerabil. Aş putea foarte bine să merg şi eu să mă angajez la actuala echipă, n-aş fi cu mult mai slab decât băieţii ăia culeşi de pe toate ogoarele din ţară.
În weekend s-a jucat CSA Steaua – Academia Rapid, un meci de fotbal din Liga a IV-a. Pentru că Steaua are o situaţie incertă acum şi pentru că Rapidul a falimentat şi a fost retrogradat, s-a creat această rivalitate de divizie judeţeană, cu două echipe care promit promovări succesive şi îşi propun să ajungă cât mai repede în Liga I.
Echipa Armatei vs. echipa Primăriei sectorului 1, că ei sponsorizează Rapidul din câte am înţeles. S-a discutat mult despre meciul ăsta în ultimele săptămâni, suporterii au cerut ca meciul să se joace pe un stadion cât mai mare, aşa că a fost închiriată Arena Naţională. Pentru o clipă mi-a trecut prin cap să merg şi eu la meci, să-mi aduc aminte de copilărie şi adolescenţă, când mă trecea un fior pe şira spinării în timp ce urmăream galeria stelistă ieşind din Pasajul Lujerului, în drum spre Giuleşti.
Ce uitasem cu ajutorul memoriei selective e că fiecare deplasare de genul ăsta se lăsa cu scandal, cu capete sparte, cu tramvaie devastate şi cu cordoane de jandarmi care protejau populaţia de cele câteva mii de demenţi băuţi care mergeau spre un stadion sau altul.
Adevărul e că în ultimii 2-3 ani Steaua îşi pierduse din strălucire. A fost mai întâi prima ratare a grupelor europene după 15-16 ani consecutivi, acele eşecuri ale lui Rădoi, pierderea campionatului şi vreo 5 înfrângeri în faţa lui Dinamo. Timp în care Steaua n-a câştigat decât o dată şi a remizat de alte 4 ori.
Forma proastă a coincis cu pierderea numelui în scandalul cu Armata, o încercare a unor băieţi de a stoarce nişte bani de la Becali. Fără să fiu vreun fan al machidonului, consider că Gigi e util ca un exudat faringian: nu-ţi place, te zgârie pe gât, te lasă cu o senzaţie nasoală toată ziua, dar până la urmă îşi face treaba.
Steaua ajunsese să se chinuie şi prin Europa, ba chiar a nimerit nişte echipe grele, pierzând şi tradiţionalul noroc la tragerile la sorţi.
Până la începutul acestui sezon, când lucrurile au început să se lege din nou. Echipa lui Dică a făcut fix cât trebuia pentru a ajunge în grupele Europa League, a dat de nişte adversari accesibili şi s-a trezit lider în grupă, cu şanse bune la calificarea în primăvară. Şi toate astea cu un joc modest, mai ales contra elveţienilor de la Lugano. Până la urmă asta îi lipsea Stelei, puţin noroc în meciurile slabe, acea strălucire de echipă mare.
A recâştigat-o în ultimele luni cu ajutorul lui Denis Man, Budescu şi chiar şi Benzar. Nici nu-mi amintesc ultima oară când Steaua a marcat după o combinaţie între cei doi fundaşi laterali. Nu m-aş hazarda să spun că echipa e pe un drum bun, însă ştiu măcar că zilele astea FCSB a redevenit Steaua.
Căutam zilele trecute nişte clipuri cu Liverpool şi am dat peste un rezumat al meciului din 2003 contra Stelei, moment în care a început pasiunea mea pentru echipa din Anglia. N-o să uit niciodată alunecarea aia a lui Rădoi, atunci s-a văzut cu ce dedicaţie juca omul ăla.
A fost 1-1 la Bucureşti, iar pe Anfield Road Steaua a luat bătaie cu 1-0. Liverpool a mers mai departe şi am urmărit-o în continuare în cupele europene, unde s-a oprit prin sferturi (parcă). Sezonul următor avea să vină miracolul de la Istanbul.
Încă de când a ajuns la Steaua, lui Rădoi i se caută mutările de geniu. Jumătate din presă caută să justifice instalarea antrenorului, iar cealaltă jumătate cere timp. Însă adevărul e că Rădoi a primit un job pe pile, fără să fi meritat asta. Ok, poate că e ceva acolo, poate că are şansa să devină un antrenor mare în vreo 4-5 ani, dar momentan nu avem ce sclipiri de geniu să găsim. Dacă echipa a dat câteva goluri după pauză nu înseamnă că omul îşi motivează jucătorii foarte bine, la fel cum nici meciurile cu Partizan Belgrad şi ASA nu-l transformă într-un slab motivator.
Mirel Rădoi e într-o situaţie mai dificilă decât Gâlcă în sezonul trecut: are o echipă complet nouă, e la primele meciuri ca antrenor şi riscă să piardă grupele unei competiţii europene după vreo 14 ani. Să sperăm doar că în perioada asta va avea ocazia să răzbune eşecurile din trecut cu Rosenborg. Abia din iarnă vom putea vorbi de antrenorul Rădoi şi ne vom pune problema dacă e sau nu genial în vreun fel.
Foto via
Sunt stelist. Am mers la multe meciuri atât pe Ghencea, cât şi pe Naţional Arena. Am prins ploi, am prins ninsori, am cântat în Peluza Nord pe vremea când se cânta cum trebuie, am fost şi de vreo câteva ori la meciuri care s-au jucat în deplasare. În ultimii ani am trecut la tribună, nu neapărat pentru că asta fac “bătrânii”, ci pentru că în peluză oricum nu se mai cântă ca acum 5-10 ani.
Pot să spun că înţeleg fenomenul ultras, am câţiva prieteni care încă merg la Peluza Sud. Cu toate astea, m-a bufnit râsul când am citit comunicatul dat de Peluza Nord. “Să ni se explice situaţia, altfel noi nu mai venim la meciuri”. Ok, e un litigiu între două entităţi legale. Chiar contează la cine e palmaresul? Chiar contează ce emblemă e? Ce s-a schimbat faţă de sezonul trecut? Cum să pui condiţii ca suporter? Tocmai asta e ideea, să-ţi susţii echipa necondiţionat, nu?
“Uite ce e, noi vă susţinem, dar vrem neapărat să ştim cine are palmaresul, cine deţine marca şi care e emblema fiecărei echipe! Altfel nu!”. Şi cea mai tare a fost treaba cu “să fie chemaţi suporterii la negocieri”. Ca să ce? Dacă nu le convine cum decurg treburile le sparg cauciucurile ălora din MApN? Le ridică ştergătoarele? Scandează împotriva lor? Sau vor refuza banii şi biletele moca de la Becali şi se vor duce să susţină o echipă prin liga a IV-a doar pentru că “are palmaresul”? Şi mergând pe acelaşi raţionament, dacă vine unul şi cumpără echipa+palmares de la Dinamo şi Steaua înseamnă că s-a făcut cea mai puternică echipă din istorie, cu cel mai mare palmares, deci îi susţinem pe ăia?
Juventus Torino, campioana en-titre a Italiei merge în Europa League după ce a strâns doar 6 puncte în grupele UCL.
Napoli, locul 2 în Italia sezonul trecut, a avut 4 victorii şi cu toate astea merge tot în EL.
Olympique Marseille, vice-campioană a Franţei sezonul trecut, a făcut ZERO puncte în grupe, mai puţine şi decât Austria Viena, care a strâns 5.
Anderlecht Bruxelles a luat un singur punct, din 6 meciuri.
Toate au avut 3 meciuri acasă, 3 meciuri în deplasare, toate meciurile s-au jucat 11 la 11.
Eh, în tot contextul ăsta nu pricep de ce facem o dramă din evoluţia Stelei în UCL. De ce vorbim de galaxii diferite, de ce ne plângem de milă, de ce ne plasăm singuri în lumea a 3-a a fotbalului. Sunt perioade mai bune şi perioade mai proaste, meciuri mai bune şi meciuri mai proaste. E adevărat, Steaua n-a reuşit mare lucru acum, dar anul viitor va avea o nouă şansă. Ideal ar fi să învăţăm să ne bucurăm de ea şi să nu mai plângem pentru şansele ratate.
Steaua s-a aşezat anul acesta la masa bogaţilor şi a început să comande tot felul de chestii scumpe fără să aibă prea mulţi bani în buzunar. În ciuda optimismului nejustificat afişat de Reghe înainte de meci, a câştigat echipa mai bună. Era logic, doar aşa se întâmplă de cele mai multe ori. Prin ceva dăruire şi noroc am fi scos un egal, dar n-ar fi fost ceva normal. Normal e să bată cei puternici, despre asta e competiţia în care am intrat. Şi Steaua nu e printre cei puternici, e pe lângă ei, la aceeaşi masă.
Zice excelent Cristian Geambaşu aici:
La nivel european, Steaua aparţine unui grup de echipe care asigură scenografia primei trepte a marelui show numit Champions League. Este nevoie şi de carne de tun acolo, înainte de încleştările coloşilor.
Despre asta e vorba. Toţi cei care o critică pe Steaua şi care pretind că a jucat prost, spun prostii. Steaua a ajuns în cea mai înaltă competiţie între cluburi, în mod normal o să piardă onorabil. Cu puţin noroc şi determinare o să scoată nişte puncte, dar nu se va transforma într-o super putere. N-are cum cu plafoane salariale de 15.000 de euro.
Odată la câteva sezoane Steaua ajunge să ducă povara echipelor mari din Vest. Suporterii se obişnuiesc cu victoriile şi încep să le considere ceva normal, aşteaptă spectacol de la fiecare meci, victoriile la limită se încheie într-un cor de fluierături.
“O echipă mare trebuie să câştige toate meciurile”, aşa gândeşte suporterul stelist. Victoriile cu Ceahlăul îl plictisesc, uşor-uşor începe să vină pe stadion numai la partidele din cupele europene şi la meciurile foarte importante. Asta până când echipa va începe să pice în clasament, victoriile nu vor mai fi o normă şi fiecare meci va fi câştigat cu greu.
Atunci un 2-1 cu Ceahlăul va cântări mult mai mult.
După meciul Molde-Steaua, Gigi Becali a ieşit din nou să declare că mai cumpără 4-5-6 jucători tineri şi că abia atunci o să fie Steaua şi mai puternică. Declaraţia s-a încheiat cu deja clasicul “o să vedeţi voi cât de puternică o să fie Steaua!”.
Aud placa asta de ani buni. O să vedem, o să vedem, o să. Întrebarea mea e “când?”. Când o să vedem? Acum s-au legat nişte victorii, echipa a prins încredere şi asta l-a menţinut în funcţie pe Reghe. Dar în momentul de faţă meciurile se câştigă pe noroc, valoare (aici nu va mai fi niciun plus odată ce vin echipele mari) şi automatisme create. A dispărut atitudinea, toată lumea e relaxată. Chiricheş se crede atacant (şi parcă îl văd pe bancă dacă nu se trezeşte în curând), Tănase joacă un meci bine şi două în dorul lelii, Rusescu forţează doar când vrea.
Aşteptăm să vedem 2-3 întăriri în iarnă, aşteptăm să marcăm mai mult şi să tratăm meciurile mai serios. Aşteptăm victorii mari, chiar dacă victoriile astea cu echipe mici ne-au propulsat în frunte.
