– Hey, salut, ce faci pe 12 septembrie? N-ai vrea să vii până la Cheia să mă ajuţi în checkpointuri? 
– Ce-s alea checkpointuri?

Înainte să-şi propună să bicicleze de la Bâlea la Constanţa, prietenul Ergo şi-a planificat altă nebunie anul ăsta. Încă din vară, când era clar că nu se vor ţine prea multe competiţii de alergare din cauza pandemiei, s-a gândit să alerge totuşi ultramaratonul Ciucaş X3. 105km de alergare pe munte, 5000+ metri diferenţă de nivel. Ceea ce înseamnă că toate urcuşurile pe care le-a făcut au ajuns la un total de 5000 de metri. Asta în mai puţin de 24 de ore.

Partea lui de poveste e aici, în engleză.

Meanwhile, echipa de support a trăit diferit lucrurile. 

Alergarea montană e un sport destul de periculos. Alergarea pe distanţe lungi, cu start la 6:00 dimineaţa şi finish la 2:30 noaptea, prin păduri, implică un risc suplimentar. Pe lângă asta, e de preferat să ştie cineva de tine. Aşa că această ediţie de Ciucaş X3 (sau îi zicem ca la TEDx – Ciucaş X3x?) s-a întâmplat cu înştiinţarea serviciului Salvamont Cheia, cu 3 maşini în echipa de support, cu paceri (pacer-ul este cel care ajută un alergător să ţină ritmul, în cazul de faţă a fost vorba de Robert Hajnal pe o bună parte din traseu), cu puncte de hidratare, cu live tracking de la Garmin (oricine a putut urmări online în ce punct de pe traseu este Ergo).

Iniţial trebuia să mergem într-un singur punct de hidratare, până la urmă am ajuns la 5/6 puncte (mă rog, Antonia a ajuns la 5/6, eu am dat skip la unul pentru că juca Liverpool). 

N-ai cum să ştii că omul e pe munte, aleargă, se întâlneşte cu urşi (da, pe bune, s-a întâmplat şi asta), iar tu îţi vezi liniştit de viaţă. Pur şi simplu trebuie să fii acolo, aşteptându-l cu sufletul la gură. Iar pe lângă adrenalină, e şi mişto atmosfera. 

Să fii în checkpointuri la competiţiile sportive înseamnă să te bucuri de vreme şi de munte fără să alergi până se scurge toată viaţa din tine. Ce poate fi mai frumos?

Altfel, am ratat punctul de întâlnire la Cabana Ciucaş cu vreo 50 de metri (nu din vina noastră, am fost induşi în eroare), era să ratăm punctul de întâlnire de la barajul Măneciu şi, din nou, am făcut foamea spre seară. N-am învăţat nimic din experienţa cu bicicleta, aşa că n-am luat mare lucru la noi, pe principiul lasă că mâncăm în Cheia. Dar ghici ce, în Cheia n-au nici Mega Image non-stop, nici şaormerii Dristor. Iar checkpointurile s-au aliniat în aşa fel încât trebuia să aleg între meciul lui Liverpool şi cină. Ghiciţi ce-am ales.

Aşa că toată mâncarea pe care o aveam la dispoziţie consta în batoane proteice şi energizante, geluri pentru efort, nişte Cola, apă, banane. Abia pe la miezul nopţii am găsit o supă instant Fidelicios de la Maggi. A fost cea mai bună supă pe care am mâncat-o în ultimele luni! 

Finalul de cursă a venit târziu, la 2 şi ceva dimineaţa, când toată echipa era ruptă (ok, mai puţin Deliric şi Grigo, care au prins şi o oră de somn înainte de bucata la care au fost ei paceri).

Mai facem? Normal! Dar, la fel ca la treaba cu biciclatul, trebuie o pregătire mai bună şi pentru echipa de support. Un support pentru echipa de support. Că noi am fost cum am mai fost, dar George şi Maria au dus greul pe tot parcursul zilei.

Ăsta e clipul oficial:

Mai jos este bucata filmată de George Noroc, care s-a nimerit să fie în Cheia weekendul respectiv şi care ne-a urcat la Cabana Ciucaş cu maşina lui şi ne-a tras în câteva poze.