Am tot urmărit în ultimul an cum a mai mers piața de podcasturi și concluziile sunt triste. S-a dus efervescența din jurul fenomenului, poate puțin cam repede. Sigur, asta nu înseamnă că nu vor veni companii în zona asta, de obicei alea care au o viteză de reacție mai mică.
Însă entuziasmul oamenilor s-a cam dus. Pandemia a picat foarte prost, așa că oamenii creativi, care se adunaseră în jurul podcasturilor, și-au găsit alte preocupări, în lipsa unui public consumator. Podcasturile audio au avut o perioadă în care nu-și mai găseau momentul de consum (fără plimbări lungi, fără drumul zilnic la birou), așa că cele video au devenit predominante.
Iar din punctul ăsta de vedere am ajuns la această OTVizare a podcastului românesc. Dan Diaconescu se uită acum la toate discuțiile video etichetate drept ”podcast” și zice Păi eu am inventat chestia asta acum 20 de ani!.
Ceea ce e adevărat. Podcastul românesc s-a transformat în ore nesfârșite de discuții despre orice, cu orice invitați. Unele episoade ajung la 3-4 ore în care protagoniștii vorbesc nimic și nimicuri, cu o frecvență atât de mare și într-o perioadă scurtă de timp încât invitații ajung să se plictisească ei înșiși de aceleași povești. Așa că soluția este să facă referiri la alte podcasturi în care au fost invitați. Așa cum am povestit în podcastul lui Cutare, treaba cu poneii roz a fost amuzantă, dar căutați și vedeți acolo despre ce e vorba.
Și privitorul rămâne cu gura căscată, întrebându-se ce snoavă fantastică o fi ascunsă prin podcastul menționat.
Formatul consacrat în garsoniera de la Piața Romană este atât de bine replicat, încât realizatorul podcastului setează din start ideea că urmează o discuție lungă. Nu e ceva ce curge firesc și ajunge să se întindă pe parcursul mai multor ore, ci e ceva anunțat ca fiind o pălăvrăgeală lălăită.
Și asta e valabil și pentru discuțiile de o oră care ar trebui să dureze doar 25 de minute, și pentru alea de 4 ore care ar putea fi comprimate într-o oră jumătate.
Tehnica interviului aproape că nu există, dincolo de actul în sine de a pune întrebări, cât despre ghidarea interlocutorului spre un anumit răspuns nici nu mai are sens să amintim. Invitatul de podcast zice tot ce-i trece prin cap, vorbește cât simte nevoia, fără vreo structură clară, fără să fie intervievat cu adevărat. El e doar ascultat.
Singurul lucru bun din toată povestea asta e că din punct de vedere tehnic lucrurile stau bine, podcasturile astea se aud și se văd excelent, ba chiar decorurile sunt tot mai diverse. Sigur că un studio e folosit pentru mai multe producții, dar s-a ajuns la niște setup-uri modulare, care sunt schimbate rapid pentru diferite showuri.
De cele mai multe ori privitorul nu rămâne cu mare lucru, dincolo de 2-3 anecdote simpatice, pe care le poate povesti mai târziu la o țigară.
Însă formatul ăsta continuă, pentru că face cifre și, automat, bani pentru cei care au vizibilitate și priză la branduri, în timp ce publicul continuă să dea play din inerție pentru că, nu-i așa, nici nu știe ce pierde.
