De soi

Cu play înainte

Am primit zilele astea o leapşă de la Daniela Petrescu şi pentru că mi-a plăcut aşa mult am tot amânat-o ca să o scriu în tihnă. E cam de fete leapşa, dar orice prilej de a mă descoperi în faţa fanilor trebuie fructificat. Mai ales că am avut super succes cu cele 99 de lucruri despre mine.

Pe la 1 an am început să sar etape, ceea ce ulterior avea să devină o obişnuinţă. N-am mers de-a buşilea ca toţi copiii, eu m-am ridicat şi am mers din prima în două picioare. Pe urmă am căzut, m-am lovit şi am hotărât că mai bine studiez lucrurile din fund. Am reînceput să merg atunci când am văzut-o pe fetiţa unor prieteni de familie că „e pe picioarele ei”. Pe principiul da’ ce, eu nu pot?

La 2 ani am mers la creşă şi tanti alea mă cam băteau. Varianta oficială e că eu eram un copil cuminte şi mă băteau degeaba. Mă îndoiesc profund, cert e că am fost retras de la creşă. Citeşte tot articolul

Unul dintre cele mai frumoase cadouri primite de ziua mea a fost o carte. Bucureşti. Diurn şi nocturn a lui Adrian Majuru, apărută la Curtea Veche. Deşi tratează diferite aspecte ale Bucureştiului interbelic, Adrian Majuru se plimbă pe axa timpului atât spre epoca fanariotă, cât şi spre comunism. Nu pot să spun că mi-a plăcut analiza rece şi desele referiri la perioada comunistă, în comparaţie directă cu cei mai frumoşi ani din istoria noastră, anii ’20 – ’30. Într-adevăr, trecerea a fost brutală, întâi printr-un război mondial, mai apoi printr-un război intern şi în cele din urmă printr-o subjugare a unei întregi naţiuni. Citeşte tot articolul

Bună seara, vă rog să-mi prezentaţi buletinul, permisul şi contul de Facebook.

A făcut la un moment dat Ciubotaru un experiment pe Facebook. Era ceva cu relationship status şi pentru că e Ciubotaru a fost şi publicat într-o revistă.

Mai înainte de asta a făcut Bogdana un experiment tot cu relationship statusu, de care a povestit pe la Webstock 2009 parcă.

Acum mi-a venit şi mie cheful de experimente cu Facebook. Care îţi permite să fii cine vrei, îţi setează identitatea în raport cu nişte oameni.

Cu câteva zile în urmă mi-am schimbat data naşterii pe Facebook. Am mutat-o doar cu o zi şi am aşteptat felicitările care n-au întârziat să apară, pe 29 seara, cu o zi înainte de ziua mea. Am wall-ul plin de urări, telefoane, mesaje etc.

Am făcut asta după ce am observat că mulţi cunoscuţi postau pe Wallurile prietenilor de pe Facebook la fiecare aniversare. E ziua lui X? La mulţi ani! E şi ziua lui Y? La mulţi ani şi ţie! În unele cazuri gestul se rupe de orice sens. E un gest mecanic, de bifat la cafea. Mai ales când oamenii respectivi îţi sunt prieteni doar pe Facebook. Eu am vreo 300 de prieteni pe Facebook, dar nu prea mai dau accept decât oamenilor pe care chiar îi ştiu, care îmi sunt ceva mai mult decât cunoscuţi.

Sigur, multă lume foloseşte facebook-ul ca reminder, dar prietenii mei cei mai apropiaţi ori aveau în telefon ori au ţinut minte 😀 (ba chiar am primit întrebări de genul „Ce idee dubioasă ţi-a mai venit?” :)) )

Pe Facebook eşti exact cine vrei să fii. Dacă îţi pui relationship status engaged, lumea începe să te felicite pentru logodnă. Dacă spui că ai 25 de ani, înseamnă că atât ai.

Pentru generaţia noastră „am văzut pe Facebook” este echivalent cu „am văzut la televizor”-ul bunicilor noştri.

Morala: nu mai credeţi tot ce scrie pe Facebook 😀

Va mulţumesc tuturor pentru urări şi vă înţeleg dacă simţiţi nevoia să mă înjuraţi. E ok, nu e ziua mea, o puteţi face :))

PS: Adi aproape m-a dat de gol când a întrebat aseară pe Twitter dacă nu era pe 30 ziua mea. Era, dar am schimbat-o :))

PS2: Morala 2: Faptul că ştii sau nu când e ziua cuiva nu te face mai mult sau mai puţin prieten cu persoana respectivă 😀 E o chestie de memorie. (şi n-o ziceţi p’aia cu „dacă e o persoană importantă ţin minte”, că am uitat uneori şi de ziua părinţilor mei aşa că… )

Te hotărăşti să faci plimbarea de seară. Îţi pui rând pe rând cămaşa, vestonul şi sacoul, te aranjezi puţin în faţa oglinzii şi ieşi din cochetul tău studio aflat într-un block-house de pe lângă piaţa Virgiliu. O iei la pas spre calea Plevnei, pe lângă biserica Sf. Constantin iar apoi pe strada Progresului spre Cişmigiu. După ce traversezi parcul ajungi pe strada Regală, urci până la grădina Oteteleşanu, lângă Teatrul Naţional. Întâlneşti câţiva camarazi, schimbaţi politeţuri şi mergi mai departe pe Calea Victoriei.

Treci pe lângă Palatul Regal, îţi continui drumul şi admiri toate cucoanele ieşite şi ele la plimbarea de seară. Fireşte, sunt însoţite de domni, dar cele mai îndrăzneţe merg singure la braţ prin mulţimea de oameni care inundă cel mai mare bulevard al Bucureştilor.

Când ajungi la sediul Guvernului întâlneşti un amic cu relaţii înalte. Îţi zice că primul ministru organizează o serată şi trebuie să-l însoţeşti dacă tot v-aţi întâlnit. Încerci să refuzi, motivând că nu eşti îmbrăcat adecvat, dar amicul insistă.

Intri în palatul care până mai ieri a fost al răposatului Gună Vernescu şi admiri interioarele lucrate de arhitectul Mincu, cel care a mai proiectat şi Şcoala de Fete de lângă parcul Ioanid. Miniştrii se plimbă ţanţos prin salon salutând invitaţii şi admirând cucoanele gătite ca pentru bal.

Într-un colţ un crupier face jocurile, spre amuzamentul invitaţilor. Din atmosfera cu ştaif nu poate să lipsească nici domnul X, tânăr jurnalist la Universul. E lesne de înţeles că primul ministru vrea să se puie bine cu presa. În timp ce te aşezi pe un divan ascuns într-un colţ al salonaşului învecinat, închizi ochii şi rememorezi tot drumul parcurs din modernul tău block-house până în locul acesta marcat de istorie.

N-a fost chiar un bal la Guvernul României, dar întâlnirea de astă-seară a avut acel ştaif de bal interbelic. Locului îi zice acum Casa Vernescu, primul ministru a fost în seara asta Alina Constantinescu iar reporterul de la Universul a fost înlocuit de fetele de la Hotcity. Ceaiul, albumele de artă pe care le-am câştigat şi invitaţii au fost şi ei de acum, dar sentimentul a fost acelaşi. Cel de atunci.

Scuze   de    deranj.

Astea sunt cuvintele pe care le-am auzit cel mai des în ăştia 3 ani de facultate. Fiecare conversaţie cu colegii începea cu sintagma asta. Nu ştiu exact ce v-a făcut să credeţi că eu aş desfăşura nişte activităţi inteligente şi importante, drept pentru care voi mă deranjaţi.

Din fericire nu m-a întrerupt nimeni cât am scris discursul ăsta (pe care o să-l găsiţi şi pe blogul meu, l-am programat să se publice chiar în aceste momente).

Încercând să scriu două vorbe, m-am gândit că ar fi cel mai corect să vorbesc despre un moment în care ne-a fost tuturor bine. Şi am început să mă gândesc ce înseamnă binele pentru fiecare dintre noi. Dar pe urmă mi-am dat seama că nu vă aşteptaţi la genul ăla de discurs de la mine, şi mi-am amintit de primul nostru curs, acea dezbatere antrenantă moderată de doamna Mesina. Îmi aduc aminte că Adi Zăbavă tocmai citise Vocile Puterii şi era încă sub influenţa momentului, Miki începea să se afirme, iar grupul de buzoieni ocupa două rânduri întregi, pentru că ei au stat din prima şi până în ultima zi împreună (mai puţin acum, când am reuşit să-i despărţim).

Pe atunci nu eram încă prieteni, Mihnea nu avea încă PSP, Pandrea nu avea căşti wireless şi niciunul din noi nu avea restanţe.

Despre anii care au urmat acelei zile n-aş putea să vă spun prea multe, pentru că eu am bătut recordul la absenţe şi am manageriat totul din faţa ecranului, dar avem şefe de promoţie şi poate o să vă povestească ele mai multe.

Totuşi, au fost ani în care am experimentat multe lucruri şi unele dintre ele chiar mi-au reuşit. Şi aici o să-l citez pe Leo Burnett, care spunea When you reach for the stars you may not quite get one, but you won’t come up with a handful of mud either. Nu ştiu cât de mult se potriveşte citatul ăsta, dar n-am spus nimic inteligent până acum şi m-am gândit să ridic puţin nivelul discursului 🙂

Dacă anul al 2-lea a fost pentru mine un concediu prelungit, ţinând cont că mi-a ocupat Costin funcţia, sfârşitul facultăţii este CLAR momentul pensionării. Şi o să mă bucur de el ca orice pensionar, în Cişmigiu, pe o băncuţă.

În încheiere aş vrea să vă las cu un îndemn, pe care sunt sigur că unii dintre voi ar vrea să-l adreseze. Un îndemn pe care sper să-l urmaţi şi să-l transmiteţi generaţiilor următoare: Vizitaţi Piatra Neamţ!