Mă tot gândesc de ceva timp că mi-ar plăcea să existe o arhivă a publicităţii româneşti. Ştiu, are IQads câte ceva, dar reclamele vechi sunt la o calitate foarte slabă, pe la 360p unele.
Sunt multe momente în care îmi amintesc de nişte reclame foarte bune, sau încerc să-i dau Antoniei o referinţă pentru un inside joke pe care nu l-a prins pentru că era mică. Citeşte tot articolul
Dacă comparăm cu anii 2000 (mi-e frică să merg mai în spate, în vremurile de tristă amintire de după Revoluţie), putem să ne dăm seama foarte uşor că trăim mai bine. Casele sunt mai mari (unele) şi mai bine utilate, hainele pe care le purtăm sunt de calitate mai bună (din nou, unele), televizoarele sunt mai mari (toate, fără excepţie), avem maşini mai dotate şi mai capabile. O ducem mai bine, asta e clar.
Însă mai e un alt tip de bogăţie, pe care poate că nu-l băgăm în seamă, dar care ne duce standardul de viaţă la un alt nivel, un pic mai aproape de Vest. Clasa de mijloc, în special cea urbană, a început să se mai preocupe de sănătate şi de familie. Citeşte tot articolul
Am tot auzit întrebarea asta în ultimele luni. „Vai, dar aveţi atâtea activităţi, cum reuşiţi să includeţi aşa multe în programul vostru?”
În momentul ăsta gestionăm vreo 4 businessuri (unul eu, unul Antonia, două împreună), plus diferite alte pasiuni. Blogul ăsta deja intră la extras, pe lângă celelalte.
Şi vreau să scriu chestia asta ca să mai risipesc puţin mitul. Nu vreau să aibă lumea impresia că am găsit vreo reţetă secretă a gestionării timpului. Pur şi simplu am redus cât am putut de mult timpul cu adevărat liber. Planificăm cu cel puţin 2 săptămâni în avans fiecare seară, fiecare zi de lucru, fiecare pauză de prânz. Citeşte tot articolul
Circulă pe net un clip cu actorul Adrian Văncică despre relaţia oamenilor cu banii, o bucată dintr-un podcast, parcă de la Măruţă.
Şi chiar dacă e tăiat aiurea acel reel, adică nu prea îţi dezvăluie vreo mare idee, ci frânturi, am ajuns să mă gândesc la o chestie: cred că cea mai mare problemă pe care o avem noi, în România, este că ne lipseşte puţin context. We don’t know our place, cum s-ar zice. Nu ştim ce înseamnă un om bogat, nu ştim ce înseamnă clasă de mijloc. Citeşte tot articolul
Mă uitam la cum arată Parcul Liniei, la toţi copiii ăia care se jucau pe terenurile de fotbal, de baschet, care se dădeau în skate park şi mă gândeam că mi-ar fi plăcut să cresc într-o Românie dezvoltată ca cea de azi. Citeşte tot articolul
Zilele trecute am ajuns pe lângă pasajul Mărășești și mi-am adus aminte de Condimental și de kebun, produsul inventat de ei.
Încă am momente în care mă întreb cum a reușit să falimenteze Calif dintr-o poziție atât de bună la nivel de imagine. Știu cum s-a întâmplat efectiv, că au scăzut calitatea produsului, au adus angajați care au dat diverse gherle (cum am pățit eu când am găsit în ciorbă un ciob de la un capac de plastic cu care acopereau tăvile alea mari). Citeşte tot articolul
Simona Halep a scăpat de coşmarul suspendării şi a pierdut 1 an şi jumătate din carieră pentru o alegere greşită pe care a făcut-o. Mă bucur pentru ea, dar ţin să subliniez că Mouratoglou a fost întotdeauna un personaj shady, încă de când o antrena pe Serena Williams. Se vorbea constant despre cum surorile Williams par să dribleze toate testele anti-dopping, iar Simona s-a dus fix acolo. A plătit cu vârf şi îndesat pentru asta. Poate că a vrut şi ea să joace la limita regulamentului şi s-a fript, n-o să ştim niciodată. Citeşte tot articolul
Nu mai pot cu lupta asta dintre generaţia care a trăit comunismul şi celelalte generaţii. Efectiv am ajuns la un nivel maxim admis. Răzvan Coloja trece în revistă chinurile din comunism şi din anii de tranziţie într-un articol pe zoso.ro. Recomand să citiţi întâi articolul ăla ca să înţelegeţi contextul pentru rândurile de mai jos.
Şi ziceţi că era nasol în comunism, că era sărăcie şi control din partea statului? Asta nu e nimic. În ’40, românii erau ocupaţi de germani, care le-au dat mână liberă legionarilor să terorizeze o ţară întreagă, să intre peste oameni în casă şi să-i jefuiască, să-i bată, chiar să-i omoare. Unii erau evrei, alţii erau suspectaţi că sunt evrei, dar nici nu mai conta, teroarea era deja instalată. Câţiva ani după asta au început bombardamentele de la Aliaţi. Te culcai şi nu ştiai dacă te mai trezeşti dimineaţă, că Bucureştiul era atacat cu bombe din cer. Citeşte tot articolul
Am terminat recent Idealul Locuirii Bucureştene: familia cu casă şi grădină. E despre modul în care au fost construite case între 1908 şi 1948 în Bucureşti, prin Societatea pentru Locuinţe Ieftine, un fel de ANL al timpului respectiv, dacă vreţi.
Ce mi se pare interesant e că Andrei Răzvan Voinea a purtat discuţii cu locuitori din toate zonele discutate în carte şi memoria colectivă nu are mare legătură cu realitatea. Oamenii îşi aduc aminte că au construit străinii multe dintre casele alea, în niciun caz statul român. De exemplu, unii urmaşi ai unor angajaţi de la Fabrica de Chibrituri (care se pare că a fost achiziţionată de suedezi înainte de comunism) au rămas cu impresia că acele case au fost construite de suedezi (de-aia sunt şi aşa trainice, domnle!). Nu e primul şi nici ultimul caz. Citeşte tot articolul
Mi-a venit în cap întrebarea asta într-o noapte târzie care m-a prins în noul nostru colţ de citit din sufragerie. Văzusem la Miruna câteva răspunsuri interesante la o întrebare similară, şi chiar în momentul ăla mă bucuram de liniştea aia de noapte.
Uscătorul terminase un ciclu cu nişte haine, maşina de spălat vase încă îşi făcea treaba, aspirasem rapid prin toată casa cu Dysonul şi mă bucuram de o carte bună într-o lumină caldă, cu o lumânare de la Cup&Candle (poate că era chiar Tihnă). Citeşte tot articolul
