Îmi place extrem de mult atitudinea chiriaşilor din România, mi se pare adorabil cum se plâng de instabilitate şi de abuzurile proprietarilor fără să aibă în vedere că nici ei nu-şi îndeplinesc responsabilităţile.

Pe principiul „nu e casa mea, deci nu e problema mea”, chiriaşul român se comportă ca un student din Regie aflat la final în ultimul an de cămin: rupe, sparge, dă chef şi în general aşteaptă să facă altcineva. Statul, administratorul căminului, în cazul de faţă proprietarul apartamentului.

Ieri dădeam la lopată pe aleea din faţa blogului. Am început cu asta pentru că aşa mi se pare normal, dai prin locul prin care treci cel mai des întâi şi pe urmă te ocupi de maşină. Au trecut pe lângă mine nişte vecini chiriaşi care tocmai dăduseră la lopată pe lângă o maşină. Era frig, era iarnă, iar aleea din faţa blogului „nu era problema lor”, că ei sunt chiriaşi, nu? Păi ce, de-asta plătim noi chirie (şi am murit la Revoluţie)? Să vină proprietarul să dea zăpada!

Şi asta se aplică la toate activităţie dintr-un bloc de locatari. Chiriaşii nu participă, că nu e problema lor. Contractual nu sunt sigur că pot lua orice decizie, dar să vii la şedinţă şi să spui că nu sunt becuri pe scară poţi, sau să ceri să se măture mai des scara. Dar pentru asta trebuie să-ţi pese.