Am fost în ultima vreme la vreo 3 filme de animaţie pentru copii – Aventurile lui Tin Tin, Puss in boots şi, aseară, Happy Feet 2. Niciunul nu m-a dat pe spate, Puss in boots m-a amuzat puţin. Celelalte două chiar mi-au displăcut, ba chiar Happy Feet m-a deprimat total.

Nişte pinguini care cântă şi dansează se văd înconjuraţi de blocuri mari de gheaţă. O colonie întreagă se trezeşte captivă fără mari şanse de supravieţuire, fără resurse de hrană. Un fel de 127 hours cu pinguini animaţi. De aici începe angoasanta luptă pentru supravieţuire, cu Mumble în rol de salvator al naţiunii. Dramă cât cuprinde, cu nişte oameni care vin să salveze pinguinii dar pleacă atunci când începe un viscol puternic, cu alţi pinguini care vin în ajutorul colegilor imperiali dar la un moment dat ajung să-şi pună viaţa în pericol, cu nişte lei de mare care apar să salveze situaţia.

Pe lângă asta e şi drama interioară a lui Erik, fiul lui Mumble, care nu poate să danseze, dar descoperă la final că e cântăreţ. Până atunci se simte singur, nu se regăseşte între ai lui şi se izolează de grup.

În amestecul ăsta dramatic inseraţi câteva cântece, unele vesele, altele de jale (dar nu jalnice) şi vă iese Happy Feet 2. Din film lipseşte doar partea Hapyy. Şi cea cu „feet”, pentru că Mumble nu mai dansează aşa mult ca în primul film.

Mişto vocile, efectele 3D (dacă vreţi totuşi să-l vedeţi, încercaţi la Imax, măcar să ştiţi o treabă) şi cei doi krilli inspiraţi după veveriţa din Ice Age – cu excepţia că ăştia sunt doi şi vorbesc.