Dacă e ceva care să nu-mi placă la iarnă, e liniştea. Nu e nici frigul pătrunzător, nici sumele enorme de bani care se cheltuie în preajma sărbătorilor, nici măcar amorţeala de după revelion.
Aruncă câteva tone de zăpadă peste agitatul meu colţ de cartier şi l-ai redus la tăcere. Păstrează zăpada până la mijlocul lui ianuarie şi o să obţii efectul invers, cu dimineţi copleşite de motoarele ambalate ale maşinilor care se străduiesc să iasă din parcare.
Ce-i drept, prefer să mă trezesc în sunet de motoare turate la maxim, decât să-mi petrec nopţile chinuindu-mă să adorm într-o linişte mormântală. Liniştea e aproape de neconceput pentru un bucureştean. Liniştea nopţii înseamnă să auzi câinii lătrând, motociclete concurând în depărtare, alarme, sirene, frâne bruşte, oameni întorşi în toiul nopţii de pe la vreo petrecere. Asta e liniştea deplină în termenii noştri.
În prima noapte petrecută la Horezu acum câteva luni n-am reuşit să adorm pentru că era prea linişte. A doua noapte am avut noroc cu o ploaie care a jucat rol de somnifer.
Ştiu oameni care nu adorm fără un televizor aprins, fără o muzică pe fundal. Nu pot să spun că-i înţeleg, eu prefer să dorm în linişte, dar în liniştea mea zgomotoasă.
