Casual stuff

IN Casual stuff

Debate pe tema „Etica în publicitate” marţi seară la Centrul Ceh. Îl puteţi urmări aici, dacă aveţi de dat 2 ore din viaţa voastră. Au participat Orlando Nicoară, Felix Tătaru, Eliza Rogalski, Robert Tiderle, Şerban Alexandrescu şi Cosmin Pojoranu (Funky Citizens). 

Câteva observaţii:

  • Deşi era vorba de etica în publicitate, practic toată discuţia s-a învârtit în jurul întrebării „E normal ca brandurile să boicoteze Antena 3 şi România Tv?”
  • Înţeleg atitudinea lui Orlando, e foarte capitalistă (poate chiar cinică), dar mi se pare că ne minţim singuri dacă credem că piaţa se va regla singură. OTV-ul nu a dispărut cu adevărat decât în momentul în care l-au băgat la pârnaie pe Dan Diaconescu. Publicul (nu m-aş hazarda să spun doar de publicul din România) nu alege să mute canalul, ci continuă să rămână captiv într-un mediu care îi spune ceea ce vrea să audă.
  • Mă bucur că s-a stabilit de comun acord că toţi cei care au construit un business de media sunt nişte infractori mai mici sau mai mari. Caz în care n-ar trebui să ne aşteptăm decât la manipulare şi urmărirea interesului propriu.
  • Am rămas cu vreo 2 idei-concluzie ale lui Şerban Alexandrescu: 1) Probabil că va trebui să dresăm noi televiziunile astea care au derapaje prin retragerea brandurilor ori de câte ori sunt probleme mari de etică şi revenirea ulterioară. 2) Deşi am trăit mereu cu ochii pe ceea ce se întâmplă peste ocean încercând să copiem lucruri de acolo, de data asta decalajul a dispărut şi ne confruntăm cu aceleaşi probleme ca americanii (fake news, manipulare odioasă a unor televiziuni etc.). Din păcate n-avem cum să căutăm soluţiile la ei, că nu le-au găsit deocamdată.

Problema cea mare e că există 2 tabere. Cea „a lor”, care îşi permit să spună şi să facă orice (Cioloş e rudă cu Soroş, se dau bani protestatarilor etc.) şi cea „a noastră”, în care ni se spune pe mai multe voci să fim politically correct. Foarte creştinească abordarea asta, dar deloc utilă. În timp ce ăia ne înjură şi ne scuipă noi ar trebui să dăm dovadă de civilizaţie, să întoarcem celălalt obraz. Sigur, asta o să-i civilizeze.

De fapt, o să ne trezim că s-a furat tot ce era de furat în ţara asta, că am fost umiliţi, că părinţii noştri au fost manipulaţi să creadă că am luat-o razna şi că nu ne rămâne decât să ne cărăm de aici. Dar măcar vom trăi cu convingerea că am procedat corect până la decolarea avionului.

IN Casual stuff

Ştiu că trebuie să faci cât mai mulţi bani de pe urma pasagerilor pe care îi transporţi. Înţeleg că laşi preţul cât mai jos ca să rezişti concurenţei tot mai mari şi încerci să compensezi oferind alte servicii contra-cost. De-asta iei bani pe bagaje, loc la picioare, masă, loc la geam, îmbarcare prioritară şi checkin, dar ce-ai zice dacă n-ai transforma avionul într-un birt doar de dragul profitului?

Dacă n-ai permite ca toţi gigeii plecaţi la muncă peste hotare să-şi învingă teama de zbor (sau dorul de casă, sau orice altceva) cu 4-5 sticle de vin?

Oare cum ar fi, dragă companie aeriană, dacă n-ai mai aduce în stare de ebrietate toţi carmoliştii?

Săptămâna trecută am zburat spre Liverpool într-un avion BlueAir populat cu o grămadă de cetăţeni ce călătoreau în grup. Genul ăla de oameni prea bine îmbrăcaţi ca să fie nişte simpli pălmaşi. Însă asta nu i-a oprit să bea sticlă de vin după sticlă de vin, intercalate cu vreo 2 sticle de coniac de 2 lei (pe care nu-mi dau seama foarte bine de unde l-au procurat, că nu păreau sticle de duty-free). Când s-a strâns gunoiul oamenii adunaseră 12 sticle de vin roşu (pe care le-au băut în 3 oameni). Dar nu asta le-a alarmat pe stewardese, ci faptul că se fumase în toaletă. Până atunci n-a fost nimic în neregulă, nu li s-a părut ciudat că oameni din aceeaşi zonă comandă vin pe bandă rulantă. 

Şi n-o să fac greşeala să spun că BlueAir e de rahat şi că n-o să mai zbor niciodată cu ei (deşi în afară de ruta asta am preferat mereu companiile de linie), pentru că nu e un caz izolat. Se fac bani mulţi din alcoolul vândut la bord, iar companiile aeriene preferă să facă asta, chiar şi cu riscul de a avea câţiva pasageri deranjaţi de beţivii din jur. 

Cireaşa de pe tort a venit abia la sfârşit, când am aflat că gaşca de carmolişti nu plecase la muncă, ci la un training. Corporatişti de la Rompetrol.

IN Casual stuff

Pentru că am găsit ceva spaţii interesante în zona Universitate am căutat informaţii legate de parcarea în zonă. La suprafaţă e crimă şi pedeapsă, joci ruleta rusească în fiecare dimineaţă dacă ai treabă pe acolo. Aşa că m-am reorientat către parcarea subterană de la Intercontinental. 

Preţurile de pe site n-au nicio legătură cu realitatea, aşa cum bănuiam. Aşa că am sunat la ei şi am aflat costurile. Există 2 tipuri de abonament:

  1. Abonament 24/24 – 460 de lei pe lună (TVA inclus)
  2. Abonament de 11 ore – Luni – Vineri, cu începere de la 7, 8 sau 9 – 310 lei (TVA inclus)

Adică un abonament pentru cineva care munceşte acolo costă aproximativ 70 de euro pe lună, fix în centrul oraşului. Mi se pare un preţ foarte bun. În medie, înseamnă cam 12 lei pe zi + TVA. 

IN Casual stuff

Încă de când s-a deschis Carrefour Veranda am observat un stand special dedicat cosmeticelor de călătorie şi abia aşteptam să vină momentul unei excursii ca să cumpăr ceva de acolo. Şi iată că am intrat azi să iau mini-pastă de dinţi, mini-şampon şi mini-apă de gură. E primul hiper/supermarket în care văd un stand cu foarte multe produse, în general găseşti foarte greu. Ultima oară am luat o pastă de dinţi de la recepţia unui hotel (parcă de prin Alba Iulia?) şi am folosit-o pe aia o grămadă de timp. Dar în rest se găsesc foarte greu chestiile mici, pentru voiaj.

IN Casual stuff

Apropo de articolele astea cu samsarii de maşini (1, 2) cred că pot face o listă asemănătoare şi pentru agenţii imobiliari, care nu se lasă cu nimic mai prejos.

Zilele astea caut un spaţiu de birouri şi m-am lovit de tot felul de specimene. Îmi povestise acum ceva timp un prieten şi am crezut că a avut el ghinion, dar treaba e nasoală rău.

  1. Zona din anunţ n-are nicio legătură cu adevărul – Scrie Pache? Înseamnă că e pe la Vatra Luminoasă. Obor? Atunci clădirea e pe Mătăsari. Universitate? Cel mai probabil o să ajungi la Armenească. Doar Pipera e sfântă, acolo poţi fi sigur că nu minte nimeni. N-ai ce să îndulceşti la Pipera. Înţeleg că agenţii nu vor să pună pin-ul pe adresă ca să nu te duci direct şi să-i sari la comision, dar de cele mai multe ori e mega nesimţire. Unii îţi spun de la primul telefon, alţii aşteaptă să stabileşti vizionarea şi abia apoi divulgă marele secret.
  2. Dimensiunea notată este absolut random. Cred că în curând o să mă plimb cu ruleta la mine ca să le demonstrez pe loc. Scrie în anunţ că sunt 25 de mp? Atunci probabil că sunt vreo 20-21 cel mult. 50 de mp? Poate cu locul de parcare din faţă şi cu boxa de la subsol. Dacă le zici că pare mai mic, scad preţul. „Ah, da, cred că e mai puţin, deci sunt doar 400 de euro, nu 450”. Pe asta chiar n-am înţeles-o, oricum scrie în contract, oricum se presupune că măsori înainte să semnezi.
  3. Tocmai s-a dat spaţiul ăsta mişto, dar uite altul mai urât şi mai mic/mai mare şi mai scump” – a fost cineva înaintea dumneavoastră şi l-a luat, se dau ca pâinea caldă. Superb, fă-mă să mă simt prost şi apoi vinde-mi un alt spaţiu mai nasol, sigur mă câştigi aşa.
  4. Dacă e preţul mai mic decât piaţa şi totul pare prea bine poţi fi sigur că e o bubă undeva. Nu există chilipiruri. Mare atenţie pe contract, pe vecini, pe omul care deţine clădirea. Bătusem palma pentru un spaţiu până când am văzut contractul. Un mic amănunt uitaseră să ne spună: clădirea era proprietatea unei firme în faliment şi urma executarea, deci mari şanse de evacuare în orice moment.
  5. Aceleaşi anunţuri repostate de 20-30 de ori, cu zone diferite, suprafeţe diferite şi cam acelaşi cost. Poze cropuite, unghiuri diferite, totul ca să te facă să suni. După câteva zile deja le ştii pe dinafară. Sunt spaţiile alea nasoale care aşteaptă vreun fraier disperat. Alea bune se dau instant. Am sunat vineri pentru o programare, agentul era full, a zis să revin luni. Când am revenit deja se dăduse.
IN Casual stuff

Cel mai bun burger creat de McDonald’s revine în ediţie limitată. Scrollam mai devreme pe un site şi am dat de imaginea de mai sus. La început am crezut că e o greşeală şi că e bannerul mai vechi, apoi am citit detaliile. Între 24 februarie şi 6 aprilie veţi putea găsi din nou Bacon Clubhouse. Adică 41 de zile în care să-l puteţi încerca, nu că aş fi numărat sau ceva.

Am spus-o şi anul trecut, e cel mai bun burger de la McDonald’s, ba chiar depăşeşte unele restaurante clasice. Ţin minte că în vară am oprit la McDonald’s lângă Sofia la întoarcerea din concediu special pentru că aveau Clubhouse în ofertă. Musai să-l încercaţi pe cel cu vită, cu pui n-am testat nici până azi, dar nu poate fi mai bun.

Poate dacă merge bine de data asta îl vor băga definitiv în ofertă. One can only hope.

IN Casual stuff

După ce a câştigat Premier League în mod absolut spectaculos anul trecut, antrenorul Claudio Ranieri a fost demis de la Leicester City, ca urmare a rezultatelor slabe din acest sezon. Însă, în ciuda aparenţelor, povestea asta nu e una despre fotbal, ci despre lumea în care trăim. 

Ranieri a fost demis pentru că echipa lui s-a întors la situaţia dinainte de câştigarea campionatului. Se zbat la retrogradare, aşa cum au făcut-o şi în alte sezoane. De fapt, chiar şi anul trecut Ranieri zicea acelaşi lucru pe parcursul sezonului, chiar dacă echipa era pe primele locuri. În momentul în care au ţâşnit spre titlu nimeni n-a mai reuşit să-i prindă.  Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Radu are un articol despre pseudo-jurnaliştii fripturişti care îşi fac programul prin Bucureşti în funcţie de evenimentele de PR anunţate în ziua respectivă. În inocenţa lui simpatică, Radu se miră că genul ăsta de oameni vânează pungile cu cadouaşe sau critică agenţia pentru bufetul limitat. 

Oamenii ăştia sunt surplusul jurnalismului românesc, adaosul rezidual al redacţiilor. În anii 2000, când fiecare redacţie creştea mai repede decât Făt Frumos şi ziarele se lansau pe bandă rulantă, cetăţenii ăştia (evit să le zic jurnalişti) erau trimişi pe la evenimentele mai plictisitoare, alea la care nu era nevoie de fotograf, cameraman şi reporter capabil. Compilau ceva din comunicatul de presă, ştirea apărea, îşi justificau salariul şi primeau o masă bună, o discuţie cu oameni importanţi, un mic cadou la final. 

Ei au fost primii care au fost daţi afară când a început să se strice treaba, apoi n-au mai găsit loc la puţinele publicaţii rămase. Şi s-au trezit la 35-40 de ani fără perspective, fără competenţe reale în ceva (în anii 2000 s-au angajat direct de pe băncile facultăţii, când cerinţa minimă era să ai BAC-ul luat şi eventual să poţi salva ceva în Word). Evenimentele astea la care merg nu sunt neapărat pentru o masă caldă şi un briceag (deşi cadourile alea pot fi vândute pe OLX dacă te străduieşti puţin). Nu, milogii caută mai mult decât orice respect. Pentru că toată viaţa au fost cineva prin prisma legitimaţiei de presă pe care scria Cotidianul sau Business Standard sau cine ştie ce alte nume de publicaţii.

Unii le au şi acum, ăia care sunt cei mai incapabili. Mint că revistele lor mai există şi promit mereu piariştilor că revin cu cel mai recent exemplar la următorul eveniment. Cei mai deştepţi s-au orientat spre un site. Au cumpărat o temă, au pus un WordPress pe un domeniu şi îşi văd de treabă în continuare. Ca să nu rateze chestiile interesante şi-au făcut grupuri de Facebook pe care anunţă lista de evenimente din perioada următoare. Aşa ajung la toate lansările la care n-au fost invitaţi.

Din când în când mai prind câte un contract de publicitate, iar în restul timpului se mulţumesc cu excursii pe la diverse obiective, punguţe şi mese gratuite. Ei sunt asistaţii sociali ai presei române.

IN Casual stuff

În era globalitzării, a monedei unice în Europa, a Bitcoinului, nişte băieţi s-au gândit că ar fi o idee bună să facă o monedă locală virtuală, prin intermediul căreia oamenii pot plăti la comercianţii dintr-un anumit oraş.

Caz concret: au implementat recent chestia asta în Liverpool, care are acum 2 monede oficiale – Lira Sterlină şi Liverpool Local Pound. Ca să obţii LLP, îţi faci un cont pe Colu, instalezi o aplicaţie şi cumperi LLP cu bani din contul tău bancar de lire. Apoi te duci la magazin şi plăteşti cu telefonul. Ai şi nişte discounturi, dar avantajul principal ar trebui să fie că păstrezi banii în economia locală. Articolul din PSFK nu menţionează dacă poţi sau nu să-ţi converteşti înapoi banii, dar presupun că aici e toată şmecheria. Cu cât sunt mai mulţi bani blocaţi în moneda LLP, cu atât are sens businessul şi creşte enclava. 

Doar că asta mi se pare cea mai stupidă idee pe care am auzit-o în ultimii ani. Într-o eră în care toată lumea încearcă să promoveze globalizarea, transferurile rapide de cash dintr-un colţ în altul al lumii, în care avem Square şi alte tehnologii rapide de plată, să vii cu o monedă locală e cel puţin greşit. 

IN Casual stuff

Ronaldo e o legendă, nu poate nimeni să pună la îndoială asta. Unul dintre fotbaliştii extrem de talentaţi ai Braziliei, un jucător care a fost fabulos în ciuda kilogramelor în plus şi a unei lipse recurente de chef.

Probabil că ştiţi şi celebra lui frizură de la Cupa Mondială din 2002. Adică asta:

Foto via

La momentul respectiv s-a vorbit intens despre asta, dar omul oricum avea idei trăznite, aşa că nu era chiar cea mai mare nebunie. În plus, atunci când ai văzut o echipă întreagă vopsită blond, greu te mai poate surprinde ceva.

Totuşi, nu l-aş fi suspectat pe Ronaldo de ceva fler de piarist. Într-o declaraţie dată zilele trecute pentru ESPN Brazilia, Ronaldo a explicat de ce s-a tuns în felul ăla:

My groin was hurting,’ he admitted. ‘I was only at 60%. So I shaved my head.

‘Everybody was only talking about my injury.

‘When I arrived in training with this haircut everybody stopped talking about the injury.’

Nu numai că a distras atenţia presei, dar cred că a distras şi atenţia adversarilor, altfel nu le-ar fi dat 2 goluri nemţilor în finală. Super cool! 

Via

Meniu