Mănânc de la Calif destul de des, cam de 3 ori pe săptămână. Nu, nu mă umflu cu kebaburi, ci aleg meniurile de prânz, care sunt cea mai decentă variantă din zona Iancului. În caz că nu ştiaţi, Calif are nişte meniuri cu mâncare sănătoasă gen pui cu ciuperci, sos roşu şi orez, musaca sau chiar sarmale. Însă de câteva săptămâni are şi alte chestii noi şi foarte interesante. Citeşte tot articolul
Sâmbăta trecută mă plimbam prin Bruxelles şi am văzut din loc în loc copii care ieşeau din şcoli cu diplome în mâini şi părinţii lor alături. Şi mi-am adus aminte de toate serbările la care ai mei au făcut eforturi super mari ca să poată ajunge, la fel cum fac toţi părinţii din ţara asta.
Genul de chestie care te loveşte pentru că are tot sensul din lume să fie aşa, şi cu toate astea nu se aplică în România. Nu o să încep acum să mă plâng de profesorii care au 3 luni de vacanţă pe an (că nu e chiar aşa situaţia), dar serios că treaba asta trebuie propusă şi implementată cât mai rapid. Ştiu că e nasol să munceşti sâmbăta, dar cred că e o concesie pe care angajaţii din învăţământ ar putea s-o facă.
Recent, vară-mea a terminat facultatea şi niciunul din părinţii ei n-a reuşit să ajungă la ceremonia de absolvire pentru că efectiv n-au putut pleca de la muncă. Cam cât de greu ar fi ca o dată pe an să se muncească sâmbăta pentru lucrurile astea festive? Astfel încât copiii să poată celebra alături de părinţii lor momentele care le validează munca de peste an. Nu ştiu dacă ar fi un motivator suplimentar, dar sunt convins că în momentul în care părintele nu apare niciodată acolo mesajul pe care îl preia copilul inconştient e că treaba aia pe care o face el nu e aşa importantă.
Înainte să ne mutăm cu biroul, proprietarul ne-a zis că are nevoie de un weekend să aranjeze puţin spaţiul, să facă curăţenie, să acopere nişte găuri prin pereţi. Ne-am bucurat că vrea să ne dea spaţiul într-o stare cât mai bună (deşi l-am fi luat şi aşa, că arăta folosit, dar nu murdar).
Când a venit momentul să ne instalăm am avut surpriza să văd totul impecabil, pereţii de un alb imaculat, doar câteva locuri în care se vedeau găurile acoperite. Eram convins că a dat o mână de vopsea ca să ne impresioneze. I-am mulţumit pentru asta şi mi-a explicat că doar a spălat puţin pereţii, în zonele în care era nevoie. Şi asta pentru că în urmă cu aproape 10 ani, când a construit clădirea, a ales să folosească cele mai bune materiale de pe piaţă. Citeşte tot articolul
Atât la Sibiu, cât şi în Belgia, am nimerit la nişte hoteluri cu puţine prize, ceea ce m-a făcut să-mi aduc aminte de problema mea veche, cu dispozitivele ce trebuie încărcate peste noapte în prea puţine prize.
Multă vreme am crezut că hotelurile astea au ceva cu noi, că se zgârcesc la câţiva lei în plus la factura de electricitate, însă pe urmă mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Cele mai multe hoteluri care au problema asta sunt vechi, au între 5 şi 10 ani. Chiar dacă au mai fost renovate camerele, chiar dacă s-a mai schimbat mobilierul, proiectul are cel puţin 10-15 ani. Durează până îl aprobi, până te apuci de construit. Şi adevărul e că acum 10-15 ani nici nu aveam mare lucru de încărcat în camerele de hotel. Poate un laptop, poate un telefon, dar sigur nu se întâmpla asta noapte de noapte, că bateriile de telefoane ţineau zile întregi, nu 12 ore ca acum. Citeşte tot articolul
Anul ăsta am plecat cu o dilemă de la FITS. Am asistat parcă la mai multe discuţii ca niciodată între organizatori şi oameni care voiau să fotografieze sau să filmeze spectacolele de sală. Uneori erau voluntari mult prea zeloşi, alteori nişte spectatori prea entuziasmaţi de ceea ce vedeau.
Chiar şi eu am fost apostrofat că fac poze la un spectacol la care erau interzise doar bliţurile, nu şi filmarea sau fotografierea. Şi am început să mă întreb unde se trage linia între furt şi promovare.
Înţeleg că artiştii îşi doresc să aducă publicul în sală pentru a oferi experienţa completă. Înţeleg şi că vor ca showurile lor să fie prezentate cu imagini de cea mai bună calitate, montaje profesioniste, bucăţi relevante. Însă de multe ori aceste trailere sunt insuficiente sau sunt mult prea abstracte. Citeşte tot articolul
Casa asta din Sibiu mi-a atras atenţia cu balconul ăla neîngrijit şi aleea necurăţată. E foarte mişto să ai o casă uriaşă până în momentul în care îţi dai seama că trebuie întreţinută. Căldură, vopsea, reparaţii, totul costă mai mult.
Însă gigeii care îşi fac mastodonţii ăştia nu prea se gândesc la asta la început. La drept vorbind, mai rar vezi oameni care să-şi facă o căsoaie de neam prost cu bani munciţi din greu, de obicei sunt bani din combinaţii sau loterii. Când banii se termină, încep să-şi dea seama că au o vilă pe care nu şi-o permit, de fapt. Şi pe care, de obicei, încearcă să o vândă fără să lase deloc la preţ, că ei au dat bani mulţi.
Şi nu pricep de ce nu vrea nimeni o casă care n-a fost încălzită ca lumea 2-3 ani, care s-a degradat rapid, deşi are sub 10 ani de la construcţie şi care are 43 de camere, în care să poată sta şi naşii, socrii, verii şi rudele de gradul 4 în acelaşi timp.
Nu plănuisem o întâlnire cu Mihail Baryshnikov şi spectacolul său. Am stat puţin pe gânduri dacă să-mi cumpăr bilet atunci când s-au pus în vânzare, însă am decis că e mai bine să nu ţin un loc ocupat aiurea, mai ales că astfel de ocazii sunt atât de rare.
Însă planetele s-au aliniat, aşa că am avut ocazia să particip la o conferinţă de presă, iar apoi chiar să văd spectacolul într-o repetiţie cu circuit închis. Cum zic actorii, „s-a dat un şnur” al spectacolului ieri seară, aşa că am avut din nou noroc. Citeşte tot articolul
Cam aşa a fost şi cu dansul israelian, pe care am început să-l urmăresc abia după ce am intrat prima oară la un spectacol. Nu că aş fi devenit vreun cunoscător între timp, dar a început să-mi placă, acel prim spectacol m-a făcut să caut întâlnirea. Citeşte tot articolul
Am ajuns la Sibiu şi l-am găsit fix aşa cum îl lăsasem la ediţia trecută. Acelaşi entuziasm al voluntarilor, aceleaşi exclamaţii apreciative ale invitaţilor străini, aceleaşi grupuri de turişti veniţi să simtă oraşul în cel mai frumos moment al lui.
De-a lungul anilor am tot mers prin festivaluri şi, de obicei, magia se pierde după câteva ediţii. Chiar dacă lucrurile nu se schimbă, emoţiile ajung să se dilueze şi trăieşti mai mult din amintiri. E oarcum normal, omul se obişnuieşte cu binele. FITS-ul nu intră în tiparul ăsta. Deşi vin aici din 2012, mă bucur la fel de mult de atmosferă, trăiesc cu aceeaşi intensitate ultimii 20 de km de la ieşirea de pe Valea Oltului. Mi-a zis cineva că sunt parcă în transă. N-aş putea să explic de ce.
Echipa de la Teatrul Naţional Radu Stanca devine uşor-uşor compania mea preferată de teatru, după spectacolele foarte bune pe care le-am văzut anul trecut. Şi nu mă refer la highlighturi precum Faust, Metamorfoze sau Călătoriile lui Gulliver, ci şi la spectacole ca Moroi la care am râs cu gura până la urechi anul trecut. Citeşte tot articolul
Au pornit semafoarele de la Veranda. Mă rog, asta n-ar fi mare ştire, chiar dacă au funcţionat 8 luni pe galben intermitent, dar cu ocazia asta mi-am adus aminte cum am râs în gura mare prin Timişoara. Acum vreo lună am ajuns în oraşul de pe Bega şi mă plimbam cu un amic pe la intersecţia aia cu punctele cardinale. Timişoreanul s-a scuzat pentru trafic şi mi-a explicat că încă de când s-au instalat nişte semafoare blocate pe galben intermitent traficul e mai naşpa. Şi că nu mai rezolvă ăştia odată cu semafoarele, că sunt de o grămadă de timp aşa.
Timid, am ridicat două degete şi l-am întrebat ce înseamnă, mai exact, „o grămadă de timp” la Timişoara. „Vreo săptămână” mi-a răspuns. Moment în care am început să râd isteric, ce mai era de făcut? I-am explicat apoi cum stă treaba cu cele 6 luni pentru semaforul de lângă Piaţa Obor şi a făcut nişte ochi mari. Cred că Robu era în lanţuri după 3 luni cu un semafor stricat la ei în oraş.
