În weekend am descoperit întâmplător expoziţia MADE IN RO, ce a fost deschisă vreo 10 zile la Palatul Universul din Bucureşti. Proiectul trece în revistă 100 şi ceva de ani de publicitate românească şi adună o serie de printuri originale, sortate pe câteva epoci: antebelic, interbelic, postbelic şi comunism.
Unul dintre primele amănunte care mi-au atras atenţia în serialul Maniac (Netflix) este existenţa unui serviciu de publicitate numit Ad Buddy. Maniac are loc într-un viitor apropiat, în care oamenii pot plăti servicii sau produse atât cu bani, cât şi cu vizionarea unor reclame.
Nimic special până aici, doar că acest serviciu, Ad Buddy, nu presupune ecrane pe care să fie difuzate nişte clipuri, ci un fel de comis voiajor care vine la “beneficiarul” reclamei şi îi prezintă chestii în persoană. La fel cum se făceau vânzările acum 50 de ani, door-to-door, cu diferenţa că angajaţii Ad Buddy sunt plătiţi să meargă peste tot după cel care trebuie să le vadă.
Am văzut atât la Influencer Marketing Conference, cât şi la Webstock, nişte studii de caz bune. Cifre, idei mişto, clienţi care şi-au dat acordul pe nişte chestii edgy, multe planete aliniate. E excelent că se întâmplă astfel de campanii, chiar dacă mi se pare că sunt mai puţine decât în anii trecuţi. Însă nu acolo e problema, ci la diferenţele uriaşe între munca “de festival” sau nu neapărat de festival, cât “de showcase” şi munca aia de zi cu zi. Chestiile ne-sexy, briefurile banale, clienţii care plătesc prost şi care îşi doresc avioane, sau clienţii care ar merita mai mult şi pentru care nu facem suficient pentru că ne pierdem timpul cu cei care plătesc prost şi vor avioane.
Una dintre campaniile mişto care cred că ar merita mai multă atenţie este cea de la Biscuiţi de teren 4×4, un brand nou din portofoliul celor de la TerraBisco (compania care mai produce şi biscuiţii Poieni, acei biscuiţi Grand Papa frăgeziţi în vin + nişte produse sub marca Vel Pitar). N-am încercat încă biscuiţii, dar clipurile de promovare sunt foarte bune.
L-au luat pe Nicu Banea, cel care a rupt cu Cosmin’s Vlog şi au creat o serie de clipuri cu personajul Brad Lupu. Un fel de satiră la adresa tuturor reality showurilor de supravieţuire.
Au şi un concurs, tot la caterincă: premiul constă într-o excursie la Cuca Măcăi.
Un articol interesant via Cronica.ro (apropo, vă recomand călduros să intraţi zilnic pe site sau să vă abonaţi prin email) spune că în acest moment, în Statele Unite, sunt 6 oameni de PR pentru fiecare jurnalist.
Mai sunt şi alte cifre interesante acolo, precum cele legate de diferenţa de salarii dintre cele două domenii, care a tot crescut în defavoarea jurnaliştilor. De la 5000 de dolari pe an, s-a ajuns la o diferenţă de peste 16.000 de dolari pe an, asta în condiţiile în care numărul jurnaliştilor a tot scăzut, iar volumul de muncă a crescut, evident.
În ceea ce priveşte creşterea numărului oamenilor de PR, e ceva normal. Stakeholderii nu mai sunt aceiaşi de acum 10 ani. De fapt, nu mai sunt aceiaşi nici cei de acum 5 ani. Oamenii de PR trebuie să lucreze acum cu tot felul de bloggeri, vloggeri, influenceri, iar asta le poate ocupa tot timpul, fără să mai ajungă la jurnalişti.
Pe de altă parte, apariţiile în presă şi-au păstrat “greutatea”, ceea ce ne duce într-un punct în care toată lumea încearcă să obţină earned media. Aşa ajungem ca peste 95% dintre pitchurile actuale să nu aibă succes, pentru că se lucrează la kilogram de multe ori. Iar atunci când încerci să oferi către 10 jurnalişti acelaşi subiect, există şanse foarte mari să nu ţi-l preia niciunul.
N-am o soluţie, însă mă întreb când vor învăţa agenţiile să nu mai pitchuiască fiecare subiect tuturor celor care ar putea fi interesaţi? Când vom avea curajul să-i spunem clientului “băi, subiectul ăsta pur şi simplu nu este suficient de interesant, hai să găsim altceva, sau hai să mai aşteptăm puţin dacă vrem coverage valoros”. Când nu vom mai lansa fiecare ambalaj nou, fiecare magazin de colţ de stradă şi fiecare serviciu de livrare gratuită printr-un eveniment de presă şi două comunicate?
Am avut acum ceva timp în agenţie un client pentru care am făcut un magazin online. Un produs bun, care mi-a plăcut şi care avea potenţial. Aşa că m-am entuziasmat, cum mi se întâmplă de multe ori, şi am început să arunc cu idei în stânga şi în dreapta, să le propun chestii etc.
Adevărul e că pentru acel produs chiar se puteau face lucruri, ceea ce ar fi ajutat extrem de mult vânzările. Clientul a zâmbit şi m-a ignorat prima oară, m-a ignorat şi a doua oară, şi până la urmă mi-a zis că n-are nevoie de servicii de comunicare, că vrea să încerce singur o perioadă. Apoi mi-a explicat mândru că singur a adunat cei 20 de mii de fani de pe Facebook, aproape fără buget şi că pentru început vrea să crească aşa, organic.
Am ridicat din umeri, şi, cu părere de rău, am încheiat socotelile cu el, ne-am strâns mâna şi am mers mai departe.
Zilele trecute s-a lansat Media Fact Book 2018, probabil cel mai util material legat de piaţa de media din România (urmat de Digital Recap, desigur 
). Cei de la Initiative au 22 de ani de experienţă în realizarea acestei analize şi mi se pare că de la an la an fac o treabă tot mai bună. E extrem de clar totul, concis, iar graficele surprind excelent esenţialul.
La mine a sosit pe adresa redacţiei zilele trecute, când eram prin deplasări la festivalul de teatru, dar am apucat să o studiez cu atenţie şi am câteva idei principale. Pentru mai mult de atât puteţi descărca varianta digitală de pe site, gratuit.
N-am mai văzut ceva atât de bine lucrat de la spotul cu Efix şi Micutzu.
Canciocu’ mic dacă nu foloseşti ce material trebuie!
Glet rich or die tryin’.
Nu reglet nimic.
LE: Agenţia e Friends \ TBWA Bucharest.
Mai ştiţi haosul generat de ING Bank cu mentenanţa la servere acum vreo 2 ani într-un weekend de vară? Oricât s-ar fi scuzat ei, tot au pierdut nişte clienţi, iar eu am decis atunci să nu trec şi cu contul de firmă la ei, chiar dacă nu eram prea mare fan Raiffeisen.
FFWD 2 ani mai târziu, Raiffeisen trimite un newsletter în care îşi anunţă clienţii că vor fi lucrări de mentenanţă, că anumite servicii nu vor fi disponibile, între ce ore s-ar putea să fie probleme şi care e soluţia (planificare, bani de rezervă etc.). Foarte frumos, vizual, clar.
Semn că situaţia de atunci n-a rămas fără ecouri în bănci şi că cineva a reţinut cât de mult hate şi-a luat ING atunci şi a procedat cum trebuia.
Ceea ce înseamnă că articolele apărute la momentul respectiv şi-au făcut treaba. De fapt, cred că asta e cel mai important, ca din toate crizele apărute să reţinem ceva şi să putem preveni situaţii similare pe viitor.
De câţiva ani e bătaie mare pe teens între Vodafone şi Telekom, iar până acum mi se pare că avem parte de egalitate. Vodafone a dat-o bine cu Paul Ipate şi combinaţia la cartelă, pe urmă au fost nişte ani so and so, pe urmă Telekom a venit cu Pandalie, între timp au apărut Bromania şi Antonia în peisaj.
Dar chestia cu care Telekom a câştigat internetul e asta recentă. Pentru că s-a împlinit 1 an de la lansarea campaniei Netliberare (treaba aia cu 5 euro net nelimitat), s-au gândit să mai elibereze ce Românie a mai rămas de eliberat. Şi au găsit una în SUA. Există acolo un sat numit România, aşa că l-au trimis pe Deliric (rapperul, jumătate de PORC, u know?) să îi elibereze şi pe #săracii de acolo.
