Web

Un caz similar s-a întâmplat cu pagina de Facebook a Academiei Caţavencu. Atunci când au plecat, băieţii de la Caţavencii au început să se promoveze pe pagina şi pe siteul revistei care tocmai fusese vândută lui Dan Adamescu. 57.000 de fani avea pagina Facebook.com/AcademiaCatavencu la momentul respectiv. Acum nu mai există. Citeşte tot articolul

Am gravitat în ultima perioadă în jurul mai multor campanii în care erau implicaţi bloggeri. Şi am putut să observ cam care e atitudinea generală. Cred că mulţi dintre noi, mai ales dintre piariştii care au şi blog, uită că bloggerii nu le sunt prieteni în timpul serviciului. În momentele alea rare când muncim, ar trebui să păstrăm o relaţie blogger-piarist.

Elena mă întreba acum ceva timp cum de sunt aşa formal într-un mail. Aşa e normal. Sigur, faptul că ştii personal mulţi oameni te ajută, pentru că poţi rezolva multe lucruri cu un telefon. Dar atunci când scrii dintr-o poziţie oficială, cred că trebuie păstrate nişte limite. Nu-mi invit prietenii la o băută, deghizată în eveniment de lansare, ci invit nişte oameni care să mă ajute să-mi ating nişte obiective. Se presupune că cei pe care îi invit vor scrie după eveniment, nu vor participa ca nişte vedete care aşteaptă doar să fie pozate şi să primească link. Nu, domnilor, dacă faceţi aşa de mai multe ori, fiţi siguri că nu vă mai justificaţi prezenţa la eveniment.

Şi aici intervine a doua problemă: nu toţi prietenii tăi care au un blog sunt potriviţi pentru toate campaniile. Eu am învăţat la şcoală că mai întâi trebuie să faci un mic research şi să stabileşti exact oamenii pe care îi poţi invita la evenimentul X. Altfel ajungi să-ţi chemi prietenii pe la diferite evenimente, pentru că e mai comod şi pentru că ei sigur vor veni, ca să-ţi facă o favoare personală.

În plus, un blogger pe care tu îl ştii nu e neapărat relevant sau nu prea scrie (şi atunci e complet inutil). Văd că facem constant greşeala asta: lucrăm doar cu oamenii pe care îi cunoaştem, pentru că ştim la ce să ne aşteptăm de la ei. Şi aşa ajung agenţiile să trimită nişte bloggeri la 5-6 evenimente care n-au nicio legătură cu ce scrie omul respectiv.

Cred că ar trebui să ne întoarcem la principiile de bază ale PRului şi să le aplicăm în blogosferă. Să facem research, să alegem nişte bloggeri potriviţi pentru o campanie, să-i luăm pe cei care considerăm că ne pot livra rezultatele de care avem nevoie, să-i alegem în funcţie de audienţa pe care vrem să o atingem, să analizăm cum au livrat şi pe urmă să-i păstrăm doar pe cei care n-au venit degeaba.

Acum, că s-a mai pus praful pe Quora (reţeaua socială de Q&A), încep să apară şi topicurile utile.

De exemplu, poţi afla foarte uşor cum setezi paginile de Facebook astfel încât să le permiţi fanilor să se tăguiască singuri în poze. O chestie relativ simplă. Pe Quora e sub forma de întrebare.

Pentru leneşi: Edit Page – Apps – Photos (Go to app) – setaţi Allow all fans to tag photos.

The end.

Am urmărit în ultimele zile cazul congressmanului republican Anthony Weiner, probabil cel mai recent exemplu de fail în Social Media.

Pe scurt: Weiner avea o amantă  tânără căreia s-a gândit să-i trimită o poză în care îşi fotografiase penisul. În loc să dea DM, a dat reply. Clasic. Un băiat a văzut şi a dat RT, un jurnalist a prins din zbor subiectul şi a scris pe BigGovernment. Scandalul, denumit de presă „Weinergate” a evoluat rapid, ajungând până pe CNN. Pe Google povestea a explodat.

Într-un moment de prostie maximă, congressmanul a declarat că i-a fost spart contul de Twitter. După câteva zile a revenit şi a declarat că n-a fost sincer cu familia, votanţii şi cu el însuşi. A admis că el a trimis poza şi că a avut relaţii virtuale cu vreo 6 femei fără să se întâlnească vreodată cu ele.

Ce reţinem de aici?

Că pe Twitter nu trebuie să trimitem informaţii importante. Nu se ştie cum dai din greşeală pe public ceva ce ar trebui să fie privat. Sau ţi se sparge contul. Sau o aplicaţie îţi accesează DMurile.

Mesageria privată a Twitter nu trebuie folosită ca mail. Unde eşti, întâzii puţin, vezi că ţi-am dat mail, dă-mi numărul tău de telefon. Şi cam atât.

Extra info aici, aici, aici şi aici.

S-a mai dus criza, au reapărut în vocabularul agenţiilor termeni precum „research”, „site de campanie” şi „teasing”. Chestii care costă şi care până mai ieri erau prea scumpe pentru unii clienţi. Cel mai recent exemplu de teasing care îmi vine în minte este „Ce mai e sigur?”, al celor de la Romtelecom pentru lansarea Clickshop.ro. Pentru cei care nu ştiu povestea, 3 bloguri româneşti (Bogdana, Piticu şi Zoso) au fost offline câteva ore bune, timp în care apărea mesajul „Ce mai e sigur?” cu link către un mini-site de teasing.

„Problema” au fost două: fiind un concurs, era musai să ai regulamentul (în care scria clar cine organizează concursul şi pentru cine) iar un simplu search al domeniului pe ROTLD ne lămurea în privinţa registarului. Deci ideea foarte mişto, dar pusă în aplicare după norme. Poate cei de la Romtelecom s-au gândit că oricum va avea succes shopul.

Astăzi am dat peste un alt site de teasing, Homoindooris.ro. E o întreagă povestioară despre omul care stă în casă, ceva despre sedentarism, diferite teorii de evoluţie a speciei, subspecii, habitate etc. etc. Stufos, stufos rău. E şi un quiz cu tot felul de întrebări mai mult sau mai puţin funny. Adică e muncit. Dacă aveau şi favicon era perfect 😀

Sunt curios cât timp o să rămână povestea cu HomoIndooris şi cum o să fie promovată. Pentru că la un asemenea site e clar că nu ţii teasingul 2 zile. Partea bună e că nici pe ROTLD, nici cu Reverse IP nu ajungi la vreun rezultat, deci din punctul ăsta de vedere e win. Sper doar să se mişte măcar partea de linkuri de aici. Între timp stăm cu mâna pe refresh.

PS: Aş mai avea o întrebare – am văzut linkuri la Trenta şi Fru-fru. Sunt şi ele în campanie? O fi ceva cu responsabilizare şi combaterea sedentarismului?

Se pune tot mai des problema zgomotului din mass media. Fie că e vorba de Internet, TV, Radio sau  Presa Scrisă (ce-a mai rămas din ea), sunt tot mai multe informaţii nefolositoare. Aşa că au apărut diferite tooluri care ne ajută să filtrăm informaţia, să separăm ceea ce ne interesează de zgomot.

Facebook, Google şi mai-nou-lansatul Summify se străduiesc să ofere userilor doar informaţiile de care au nevoie. Sau mai exact, doar informaţiile de care ei cred că au nevoie. Facebook face asta prin streamul „Top News” făcând o selecţie a celor mai importante acţiuni ale prietenilor noştri, Google urmează să facă asta prin butonul +1. Citeşte tot articolul

Storify este un start-up de care am aflat prin intermediul lui Edward Boches. Storify adună diferite informaţii din social media ajutându-te să separi chestiile importante de zgomot şi să păstrezi ceea ce te interesează. Practic poţi să legi mai multe tweeturi în ordinea cronologică şi să publici conversaţia, poţi să aduni mai multe articole, poţi să faci poveşti din social media cu text, video şi audio.

E un tool interesant pentru că te ajută să strângi informaţia de pe mai multe reţele sociale. La prima mână poate fi folosit de jurnalişti pentru a aduna diferite informaţii înainte de publicarea unui articol sau mai multe declaraţii făcute pe diferite reţele sociale şi siteuri. Oamenii de PR l-ar putea folosi pentru studii de caz, publicând cele mai importante reacţii dintr-o campanie. Momentan e folosit, printre alţii, de Al Jazeera care colectează opinii din Social Media pe anumite teme.

Avantajul e că poţi adăuga o pagină, un tweet sau un status de pe Facebook printr-un singur click (dreapta) – Storify This Page. Selectezi povestea în care vrei să adaugi informaţia şi mai apoi o poţi edita după bunul plac. Fără embed, fără print screen şi multe linkuri. Totul în timp real cu doar câteva clickuri.

Am reuşit să testez destul de puţin serviciul, însă mi-a plăcut foarte mult ce am văzut până acum. Sper să evolueze şi să devină un punct de referinţă în filtrarea informaţiei. Cum arată o poveste creată în Storify vedeţi aici. Un articol din NY Times este disponibil aici.