You want the traffic? You can’t handle the traffic!

Poate uneori crezi că vrei, dar de fapt nu-i aşa. Nu-ţi doreşti ca blogul tău să aibă trafic.

Poate vrei să te citească multă lume, dar de fapt vrei să te citească multă lume bună, nimeni nu-şi doreşte să fie citit de toţi tâmpiţii. Iar la volumele mari nu mai ai cum să faci selecţie şi să-i ţii doar pe ăia buni.

Sigur că vrei să ai sute de comentarii, dar ţi-ai dori să primeşti doar comentarii inteligente. Nimeni nu vrea şi porţia de înjurături care vine odată cu celebritatea online. Pentru că, da, e aproape sigur că vei avea şi hateri.

Vrei să primeşti tot felul de invitaţii, dar nu vrei să te roage lumea să scrii despre toate campaniile umanitare posibile sau despre magazinul de ulcele al bunicii lor de la Horezu.

Sigur vrei să ai campanii, dar dacă s-ar putea să nu spună toată lumea că te-ai vândut brandurilor.

Deci dacă s-ar putea trafic mare fără tâmpiţi, hateri, requesturi de posturi, mult spam şi comentarii răutăcioase totul ar fi perfect. Dar nu se poate. Aşa că probabil nu vrei trafic.

V-am mai zis că am început viaţa şcolară într-o clasă de elite. Tare greu au aranjat ai mei să intru în clasa copiilor care făceau cele mai frumoase bastonaşe la grădiniţă, care învăţau cel mai repede poezii şi care ştiau cel mai bine cum să spună „farfurie” şi „lingură” în engleză.

Şi cu tot efortul lor am nimerit în prima zi de şcoală la o altă clasă. De-asta eu nici n-am poze cu colegii mei în prima zi, am cu alţi copii. Atunci am beneficiat de insistenţele mamei, care până la urmă m-a luat din clasa în care nimerisem întâmplător şi m-a dus la clasa de copii deştepţi. Asta a fost prima alegere care mi-a influenţat educaţia. Dacă rămâneam la clasa respectivă probabil aş fi ajuns ca toţi ceilalţi copii de acolo. Ei au fumat primii, ei se băteau mereu, ei erau printre clasele problemă.

Ţin minte că eu nu prea voiam să mă mai mut, mai ales că stăteam în bancă cu un băiat care părea destul de cool şi mai avea şi lanţ de aur la gât. Ceea ce la 7 ani mi se părea un element diferenţiator esenţial. Dar a ştiut mama mai bine. Au urmat teste, caiete de lucru suplimentar, exerciţii şi teme în plus venite fie de la învăţătoarea noastră, doamna Nanciu, fie direct de la mama. Iar în clasa a cincea aveam 17 copii olimpici. Pe municipiu eram ca la Balonul de Aur: 3 fete pe podium şi toate de la noi din clasă. Noi mergeam la olimpiadă la fel cum alţi copii se duceau în parc. Şi ne-a prins bine.

Liceul aş fi vrut să-l fac la Lazăr. Citisem eu Cişmigiu et Comp. şi nu exista liceu ‘mai minunat’. Dintr-o altă întâmplare am ajuns la Şcoala Centrală dar am avut ocazia să mă mut în Lazăr încă de la începutul clasei a 9-a. N-am făcut-o şi s-a dovedit a fi a doua alegere importantă. Atunci n-a mai ales mama, am ales eu şi bine am făcut. Am descoperit că există ceva ‘mai minunat’ decât Lazărul. N-aş da cei 4 ani în Şcoala Centrală pe nimic din lumea asta.

Pentru unii copii alegerile astea nu sunt la îndemână. Dar UNICEF ştie că „Viitorul copiilor începe la şcoală” şi în cadrul acestei campanii încearcă să aducă schimbarea. Puteţi dona sau vă puteţi informa despre eforturile UNICEF pe www.sustineunicef.ro.

PS: Pe mine m-a onorat invitaţia de a scrie despre această campanie, mai mult decât vă închipuiţi. Şi ca să subliniez asta, vă reamintesc ce înseamnă să susţineţi UNICEF. Timp de 100 de ani FC Barcelona n-a avut niciun logo pe tricouri. În 2006 au încheiat un contract cu UNICEF prin care catalanii plăteau 1,5 milioane de euro anual pentru asocierea de imagine. Asta în condiţiile în care toate cluburile iau bani grei de la sponsorii de pe tricou.

De când cu avalanşa de Social Media Manageri, Online Executives şi toată suita de funcţii digital comm.-related, primesc tot felul de invitaţii pe Facebook. De la prietenul X care mă învită la un concurs, de la amica Y care îmi sugerează să-mi placă locul ei de muncă. Opriţi-vă din chestia asta. Atunci când vă angajaţi nu vă întreabă nimeni câţi followeri şi câţi prieteni aveţi. Nu în funcţie de asta sunteţi angajaţi. Sau dacă angajatorul se uită şi la asta, nu înseamnă că vrea să vă transformaţi într-o portavoce de brand. Vrea doar să verifice dacă aveţi habar cu ce se mănâncă chestia asta. Dacă ai 10 followeri pe Twitter şi 3 twitturi, e puţin probabil să-mi poţi face o strategie coerentă de comunicare pentru canalul respectiv.

Teoretic, voi vă angajaţi într-un loc de muncă pentru că aveţi nişte skilluri dezvoltate. De ele trebuie să vă folosiţi când începeţi să promovaţi ceva, nu de prietenii voştri.

Că tot s-a vorbit la Brands, Blogs and Cookies despre asta, voi aveţi un brand personal. Mai mic sau mai mare. Un branduţ, un branduleţ personal. Când vă angajaţi undeva nu vă vindeţi brandul. Nu scrie nicăieri în contract că trebuie să daţi RT la tot ce zice compania voastră. Nici că trebuie să ne sugeraţi să dăm Like la toate prostiile pe care le promovaţi. Voi credeţi că vă ajutaţi pe voi, dar de fapt nu-i aşa.

Pe Twitter sunt câteva conturi de companie pe care nu le urmăresc pentru că ştiu că vor primi RTuri de la oamenii care se ocupă de cont. Când face ceva Borţun Olteanu ştiu că o să dea RT Ligia, când face ceva Kaspersky văd la Carmen. Când a început Cristina să se ocupe de contul Webcard, a dat nişte RTuri şi gata, am fost nevoit să urmăresc contul de companie ca să văd ce mă interesa.

Iar îi dau exemplu pe Buddha şi Auraş, dar ei sunt cele mai recente nume pe lista de Sociali. De la Buddha am văzut vreo 3 RTuri cu BCR în vreo 2 luni şi ceva. La Auraş la fel (adică puţine).

Construiţi strategii de comunicare sau „declinaţi” pe online strategiile alea mari, faceţi lucruri, creaţi conţinut pe conturile sociale şi lumea o să vă urmărească şi fără să le cereţi voi asta.

Era mai bine înainte. Nu, nu pe vremea comuniştilor, ci înainte să ne nişăm cu toate magazinele astea. Înainte să avem Hornbach, Dedeman, Kika, Praktiker, Bricostore, Mr. Bricolage şi restul suitei de magazine cât mai nişate care ne aduc mai aproape de casă obiecte inutile cu care am supravieţuit 50 de ani de comunism şi încă vreo 10 după. Vorbesc de aparatura aia pe care o avem în debara cu toţii şi pe care nici măcar de sărbători n-o folosim.

Toasterul. Eu am prins vremurile alea în care pâinea se prăjea înfiptă în furculiţă sau cel mult pe o plită. Nu cred că se găseau prea uşor toastere imediat după Revoluţie, dar ştiu sigur că oricum nu ne-ar fi folosit. Câtă pâine prăjită să mănânci? Dar imediat cum ne-am capitalizat şi s-au deschis atâtea hyper-magazine cu superoferte, a trebuit să luăm toaster. Ba chiar am primit unul cadou, motiv pentru care avem două toastere care zac prin debara şi Citeşte tot articolul

Aseară m-am nimerit la oră de vârf prin centru şi am asistat (din maşină) la inaugurarea statuii lui Carol I de vis-a-vis de Palatul Regal. S-a cântat imnul, s-au rostit nişte discursuri, s-au făcut poze. Tot ce am văzut eu a durat maxim 10 minute (cât am fost blocat în zona aia, pe toate cele 6 benzi, câte are acolo Calea Victoriei).

Vorbim despre Carol I, cel mai mare conducător al „spaţiului carpato-danubiano-pontic”. Vorbim despre omul care ne-a ajutat să obţinem independenţa, vorbim despre un neamţ pentru care ar putea să mai păstrăm o brumă de respect.

Statuia s-a întors acolo după vreo 60 de ani, fiind distrusă de comunişti. Iniţial a fost inaugurată de Carol al II-lea (care din punctul meu de vedere e cel mai prost conducător pe care l-a avut ţara asta vreodată).

Cred că merita un eveniment cu ceva mai mult de 30 de persoane, dintre care 20 de jurnalişti.