Trăiesc cu impresia că asta e una dintre întrebările copilăriei în lumea întreagă. Eu trebuie să recunosc, n-am fost unul dintre copiii aceia terorizaţi de părinţi să mănânce tot ce aveau în farfurie (se şi vede). S-a aplicat principiul „mănânci cât poţi”. Cu toate astea, m-am obişnuit să ştiu cam cât vreau să mănânc. Prin urmare, atunci când ies în oraş, comand cât ştiu că voi mânca.
Zicea Cabral zilele trecute că ar trebui să apară şi la noi obiceiul cu doggy bag. Bine, el fiind vedet, a stârnit o întreagă discuţie. Aruncaţi un ochi. Şi după uitaţi-vă la clipul de mai jos.
E prima imagine care îmi vine în cap atunci când mă gândesc la resturi culinare. Evident, la noi ajung majoritatea la gunoi. Şi problema asta se poate rezolva în două feluri: fie comandăm mai puţin, fie consumăm tot (chiar dacă asta înseamnă să luăm la pachet). N-o să vă mint, eu sunt pentru prima variantă. Chiar dacă unii ridică mâncatul la rang de element social, eu cred că mâncăm ca să trăim.
Cu toate astea, se mai întâmplă să dai peste porţii foarte mari. Uneori te avertizează chelnerul, alte ori nu te avertizează. Şi atunci rămâi cel puţin cu desertul. Ce faci? De obicei guşti puţin şi îl laşi acolo, mai mult de jumate. Însă firesc ar fi să-l poţi lua acasă dacă vrei.
Mi-ar plăcea să văd ce zic despre asta Miruna, Claudia, Ioana şi poate Alina Cst (dacă nu e un subiect prea crocant).
6 comentarii. Leave new
Ceea ce alegem sa mancam, dar si lipsa anumitor nutrienti, ne influenteaza comportamentul, gandirea si starile pe care le avem. Cunoscand acestea, nu e normal ca fiecare dintre noi sa-si doreasca pe termen lung sa aleaga sa traiasca cele mai frumoase stari?
Challenge accepted! 🙂
N-as fi asa sigur ca toate resturile sunt aruncate.
Vedet, eh, vedet? Bineeeeee… 🙂
pai o vedeta, un… vedet, nu? 😀
[…] as fi completat discutia inceputa de Alex aici saptamana trecuta, daca nu mi s-ar fi cerut din nou parerea acum cateva zile, de data asta de catre […]