„A început Simona?”
„La cât joacă Simona?”
„Aţi văzut-o pe Simona?”
„Gata, hai că intră!” „Campioana noastră!” „Fata noastră de aur”
Ai zice că săptămâna asta am participat la turneul „Simona Halep” în care 31 de jucătoare s-au înfruntat ca să se stabilească cine ia bătaie în finală de la numărul 3 mondial. Parcă n-a fost niciodată o atmosferă atât de unidirecţională, cu un singur punct de interes. Înainte lumea se mai strângea şi la meciurile româncelor, oamenii mai aveau şi alte simpatii. E drept, a lipsit Sorana, cealaltă răsfăţată a publicului de la Bucureşti, iar Irina Begu n-a fost în apele ei. Deci toţi ochii au rămas aţintiţi spre Simona.
Câte 100 de oameni la antrenamente, tribunele pline în fiecare zi la meciurile oficiale, o galerie în toată regula. Tot stadionul tremura la fiecare lovitură ratată, toată lumea izbucnea în aplauze la fiecare punct câştigat de româncă (sau pierdut de adversară).
Am convingerea că Simona merită această sărbătorire a performanţelor ei. Locul 3 mondial, finala de la Roland Garros, forma extraordinară, trebuie să ne bucurăm de toate acum. E o surpriză plăcută că ştim să facem asta. Sper ca Simona să-şi respecte statutul de favorită şi să câştige trofeul, cred că ar intra definitiv în sufletele amatorilor de tenis veniţi zilele astea la turneu. Pentru că în inimile privitorilor profesionişti a intrat acum mult timp, iar ei se mulţumesc să ia loc în diferite colţuri ale arenei şi să privească satisfăcuţi cum campioana lor îşi îndeplineşte visele.
