Am văzut de multe ori chestia asta, poate că am făcut şi eu greşeala respectivă când eram mai tânăr, o notez aici, că poate foloseşte cuiva.

Iulie 2020. Ajunge la noi un om de comunicare freelancer care căuta o echipă de development pentru un site. Avea deja designul şi mi-a propus o întâlnire ca să discutăm mai multe. Când am auzit care e clientul mi-am dat seama despre ce e vorba, dar m-am gândit să fac o faptă bună şi să irosesc o oră din viaţa mea ca să o pun în temă pe tipa respectivă.

Proiectul respectiv mai ajunsese o dată la noi pe la începutul anului, tot cu designul deja făcut, cu titlul de “URGENT, avem nevoie de el ieri”. Nu am bătut palma la momentul respectiv, pentru că bugetul n-avea nicio legătură cu aşteptările. Adică era un buget foarte mare şi nişte aşteptări foarte mici, doar că viţeversa.

De data asta nu mai e vorba despre greşelile pe care le-am făcut eu, ci despre cele pe care le văd la alţi antreprenori. Văd foarte des scenariul ăsta şi mi se pare una dintre marile greşeli din antreprenoriat. 

Ai un business care merge cât de cât. Nu prea investeşti cine ştie ce, însă lucrurile se mişcă. Ţi-ai găsit o agenţie sau un om de încredere care fie îţi face marketingul, fie se ocupă de toate operaţiunile. Omul ăsta se descurcă cum poate, cu resursele limitate pe care le are. Înţelege piaţa, acceptă să lucreze cu bugete mici, maximizează profiturile, optimizează campaniile, face tot ce se poate ca lucrurile să avanseze cât de cât.

Cred că una dintre cele mai frecvente greşeli din primii ani de antreprenoriat a fost legată de setarea aşteptărilor clientului. Şi nu mă refer la promisiuni nerealiste, pentru că nu obişnuim să facem asta, ba din contră. Întotdeauna am privit lucrurile cu prudenţă, ceea ce ne-a dăunat într-o piaţă în care se aruncă cu promisiuni nefondate în stânga şi în dreapta fără nicio ruşine. Reţinerea noastră a fost interpretată adesea drept o nesiguranţă sau o lipsă de pricepere. 

Problema cu aşteptările era cauzată, de cele mai multe ori, de prea mult entuziasm. Se întâmpla să livrăm înainte de deadline, să răspundem la emailuri imediat ce le primeam, să ne concentrăm atenţia asupra noului proiect, renunţând la timpul liber, la weekenduri, sau chiar la ore de somn. Era singura soluţie ca să nu neglijăm ceilalţi clienţi. Numai că acest tratament preferenţial ajungea să fie privit ca o normă, iar în momentul în care lucrurile reveneau la un ritm normal, clientul considera respectarea deadline-ului drept o întârziere.

Mă gândesc de ceva timp să încep o serie de articole cu greşeli pe care le-am făcut în viaţa de antreprenor, în speranţa că vor ajuta pe cineva, la un moment dat. Pe mine m-ar fi ajutat să citesc nişte chestii, dar le-am învăţat the hard way pentru că altă cale nu prea ai la 18-19 ani când te trezeşti cu o firmă în braţe şi ţi se pare că le ştii pe toate. Cum s-ar spune, scriu articolele astea pentru Alex cel de acum 8-9 ani.

Una dintre greşelile pe care le-am făcut până acum vreo 2 ani e legată de avans. Noi, la Superior Media, lucrăm în general pe recomandări, deci consideram că nu are sens să luăm un avans. De cele mai multe ori ajungeam la cunoscuţi de-ai unor foşti clienţi sau la oameni din cercul nostru de prieteni. De ţepe am fost oarecum feriţi, în sensul că n-am luat vreuna foarte mare, aşa că vedeam avansul ca pe o formalitate inutilă. “Ne plătiţi dumneavoastră la final, când e treaba gata!”

Însă problema nu era că oamenii nu mai făceau proiectul, ci că în lipsa unui avans aveau tendinţa să o lălăie. Şi ne trezeam cu proiecte simple întinse pe 6-8-10 luni, în care clientul nu se simţea deloc responsabil, tu nu puteai să livrezi şi totul se prelungea la nesfârşit.

N-aş fi crezut că asta e soluţia, însă după ce am introdus plata unui avans la semnarea contractului numărul de proiecte “lungite” a scăzut extrem de mult. N-au dispărut de tot, dar mulţi oameni se simt mai motivaţi să termine în momentul în care dau nişte bani de la început.