Am întâlnit diferite polemici în ultima vreme. Şi am surprins câteva tipuri de argument românesc. Chestii care sunt valabile atât în conversaţiile unor oameni pregătiţi, în poziţii înalte, cât şi în discuţiile unor oameni obişnuiţi.
1. Ai făcut tu vreun ou ca să vorbeşti despre ouă? Abia când o să faci un ou să vorbeşti! Asta merge la orice. Filme, piese de teatru, maşini. Îmi pare rău, dar nu sunt găină. La fel, „ai fost tu în Parlament ca să te dai cu părerea despre politică?”. Nu, dar am 18 ani şi pot să votez.
2. Ce studii ai tu? E ţara în care îţi este interzis să vorbeşti despre filme (ai făcut UNATC?), teatru (ai făcut teatrologie?), muzică (ai şi tu un conservator?). Totuşi, oamenii acceptă bucuroşi sfaturi medicale, fără să întrebe pe cineva de vreo facultate.
3. De la Bucureşti lucrurile se văd altfel! Argumentul preferat al provincialilor. Viaţa e grea, salariile sunt mici, la voi se trăieşte în huzur. Nu ştiţi voi de problemele adevărate ale ţării! Excepţie fac Denisuca şi Visurât, care mereu spun că la ei salariile sunt mici dar şi viaţa e mai ieftină.
4. Mă aşteptam la asta de la unul ca tine. O replică care nu spune nimic. Dă senzaţia că zice multe, dar de fapt nu spune nimic. Unul ca mine care cum e? Şi cum poate fi asta considerată un contra-argument?
5. La vârsta ta nu mi-aş da cu părerea. Asta e ultima treaptă a argumentaţiei tâmpite. Ori eşti prea bătrân, ori eşti prea tânăr. Oricum, nu ai vârsta potrivită pentru a opina. Şi am auzit asta de mult prea multe ori, în diferite contexte. Fără să-mi fie adresată de fiecare dată.
Şi la asta se adaugă seria de argumente perfect „valide” gen: eşti prost, un gras ca tine n-are voie să comenteze, uită-te în oglindă şi pe urmă dă-te cu părerea etc. Zoso le ştie.
