Săptămâna trecută a apărut o ştire interesantă, care nu cred că a fost abordată suficient: Uniunea Europeană vrea să oblige Netflix şi Amazon să crească ponderea de conţinut european până la cel puţin 30%. Încă nu s-a dat legea, dar responsabilul unei comisii de tehnologie care a creat proiectul susţine că e doar o formalitate votul din decembrie. Fiecare ţară poate chiar să-şi crească procentul-limită până la 40%, cele 10% procente putând fi ocupate de content local.

Va fi interesant de văzut cum ar face asta Netflix şi Amazon în România, în condiţiile în care televiziunile de la noi sunt conştiente că cel mai mare avantaj al lor este conţinutul local (după cum explica recent Alex Cesnavicius, CEO-ul PRO TV, într-un interviu exclusiv pentru acest blog). Cine o să vândă acel content local cu care s-ar putea completa cei 10%?

O astfel de măsură protecţionistă ar avea un impact dublu:

  • pe de-o parte avem aspectul economic evident, pe care cred că îl vizează UE mai mult. Producţii europene înseamnă mult personal european, actori europeni care ar juca în producţii pe care oameni din Uniunea Europeană ar fi interesaţi să le vadă. Banii cetăţenilor UE s-ar întoarce în economia Uniunii indirect.
  • pe de altă parte avem aspectul cultural. Europa trăieşte de cel puţin 50-60 de ani sub sfera de influenţă culturală a Hollywoodului. Marile filme americane sunt puncte de referinţă şi pentru europeni, fie că ne gândim la The Godfather, Taxi Driver, Home Alone sau Dallas. Tinerii europeni visează la vieţi precum cei din filmele şi serialele create peste ocean, iar showuri precum Friends n-au “distrus” doar civilizaţia din SUA, ci şi pe cea europeană. Trendul continuă şi azi, iar faptul că televizorul a dispărut de tot din viaţa tinerilor duce la tot mai puţin conţinut local consumat de aceştia (*aici ar fi o steluţă, pentru că cei foarte tineri consumă Youtube). UE ar putea să conserve într-o oarecare măsură cultura europeană printr-o astfel de lege. N-am mai vedea doar liceeni americani, care mănâncă curcan de Ziua Recunoştinţei şi merg din uşă în uşă după dulciuri de Halloween, ci şi alte referinţe culturale europene, în peisaje şi contexte mult mai apropiate de ceea ce cunoaştem.

Întrebarea ar fi dacă cetăţenii Uniunii îşi doresc asta cu adevărat. În contextul unei globalizări tot mai accentuate, ne mai interesează aşa mult păstrarea unei identităţi europene/naţionale? Impresia mea e că exprimările naţionaliste sunt un fenomen marginal (în creştere, dar marginal), în timp ce majoritatea e mai mult fascinată de “visul american” (şi includ aici tot ce ţine de filme, cărţi, reality showuri, muzică şi video games).

Partea proastă e că o lege dată pe procente va fi defavorabilă pentru utilizatori, până la urmă. Astfel de limitări vor obliga Netflix şi Amazon să-şi gândească foarte bine structura de content, astfel că am putea asista la o scădere (sau o stagnare) a numărului de titluri licenţiate pentru Europa.

30% dintr-un total de 100 de filme şi seriale înseamnă 30 de titluri, în tip ce 30% din 20.000 de titluri ar însemna 6000 de titluri europene. Fiecare nou film non-UE apărut ar trebui fie să înlocuiască un alt film mai vechi, fie să vină la pachet cu diferite filme europene mai bune sau mai proaste care să fie adăugate pentru a păstra procentul.

Photo by freestocks.org on Unsplash