Category

Teatru

Şi piesele slabe au scopul lor

1

Joia trecută am fost la premiera oficială a unei noi montări “D’ale carnavalului”, de data asta la Teatrul Mic, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Partea bună (pentru mine) a fost că nu ştiam absolut nimic despre spectacol, deci aşteptările mele erau aproape de zero. Am văzut “D’ale carnavalului” când eram mic de tot, pe la Bulandra cred, şi prin 2012 am văzut montarea lui Silviu Purcărete. Niciuna nu m-a dat pe spate, dar ambele au fost bune. Nu e textul meu favorit din Caragiale, însă o piesă montată şi jucată bine poate avea la bază şi cotele apelor Dunării.

Numai că în versiunea asta nu e cazul. Piesa e slabă rău, şi dacă n-avea noroc de actori buni, era de-a dreptul proastă. Florin Călinescu, Cristi Iacob, Ovidiu Niculescu, Doru Ana. Astea sunt numele sonore care reuşesc să salveze puţin situaţia. În rest, e cam trist. O Miţa interpretată de Adriana Şchiopu extrem de slab. Nu mai văzusem de mult timp teatru cu ţipete şi urlete pe scenă, râs forţat şi o atitudine total isterică. Ok, înţeleg că aşa e personajul, dar nu-i accentuezi trăsăturile dacă ţipi mai tare decât pot suporta spectatorii.

Citeste tot articolul

Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?

2

Am păşit aseară în sala teatrului ACT cu inima strânsă, cred că aveam eu emoţii mai mari decât cei direct implicaţi în piesa ce urma să se joace. “Dacă n-o să-mi placă?”. Venisem cu nişte aşteptări cât Casa Poporului, justificate de numele implicate.

Când mi s-a oferit şansa să asist la piesa scrisă de Cătălin Ştefănescu, regizată de Alexandru Dabija şi jucată de George Mihăiţă şi Marcel Iureş, am zis un “DA!” hotărât. Şi imediat după asta am început să-mi creez aşteptări.

“Cum o fi Moromeţii în două personaje? Simplu, cum să fie? Ce mare lucru?”
Asta a fost prima mea greşeală. Că nu mi-am dat seama ce înseamnă să surprinzi esenţa romanului cu doar două personaje, într-un dialog fără oprire, într-o oră şi jumătate.

A doua greşeală a fost legată de George Mihăiţă, pe care l-am văzut în multe piese de la Comedie şi pe care mereu l-am asociat cu personajul din BD în alertă. Nu e vina omului că m-am blocat eu pe amintirea aia, dar niciodată nu m-am putut gândi la altceva. Eh, de-asta aveam îndoieli. 

Citeste tot articolul

O surpriză din teatrul contemporan

3

Foto: Anca Robu

V-am mai spus că nu sunt fan al teatrului contemporan. Piesele scrise în zilele noastre mi se pare că merg într-o direcţie greşită. Prea multe drame, prea mulţi oameni cu probleme moderne, prea puţină substanţă. Sau aşa e în general.

Cam cu gândurile astea am pornit aseară spre Teatrul de Comedie, unde urma să văd Masculin – Feminin, o piesă de Lia Bugnăr cu Marius Manole, Laura Creţ, Ilinca Manolache, Teodora Stanciu şi Andrei Aradits. Pe lângă asta aveam şi un gust amar lăsat recent de Noi4, o altă piesă a Liei Bugnăr, cu o parte din actorii care joacă şi în Masculin – Feminin.

Surpriza a venit foarte repede, odată cu intrarea în scenă a Laurei Creţ, de departe piesa de rezistenţă a spectacolului. Text foarte bun, amuzant în multe momente, dramatic pe alocuri. Şi un joc bun pentru Marius Manole şi Ilinca Manolache, care o completează pe Laura Creţ.

Teoretic e un subiect incomod, o poveste destul de încâlcită, aproape tristă, despre redescoperirea de sine. Însă e atât de bine scrisă încât la final te ridici şi aplauzi. Cu siguranţă nu e o capodoperă, însă e una din piesele bune de pe scenele bucureştene, nu degeaba o laudă lumea. Şi asta deşi e teatru contemporan, care mie îmi place foarte rar.

A douăsprezecea noapte: de la Oradea la Bucureşti

1

Fiind într-o fugă scurtă până la Oradea cu ocazia workshopurilor PR Beta, am avut ocazia în seara asta să văd “A douăsprezecea noapte” la Teatrul Regina Maria. Despre Sala Mare a teatrului orădean cred că v-am mai povestit, e una dintre cele mai frumoase săli de spectacole din ţară. Mult mai mişto decât Opera Română din Bucureşti, cred că mai mişto şi decât ce va fi Sala Mare de la TNB după renovare. Am văzut-o prima oară la Toamna Orădeană şi m-am îndrăgostit pe loc.

Într-un astfel de decor e foarte greu să nu-ţi placă o piesă de teatru, însă A douăsprezecea noapte în regia lui Alexandru Mâzgăreanu s-ar putea juca şi pe un câmp. E un spectacol foarte bun, cum puţine am văzut în ultimii ani. Textul, costumele, jocul actorilor, toate sunt perfect potrivite astfel încât să iasă o piesă care distrează. 

Citeste tot articolul

Un festival care creşte: Ideo Ideis

4

Am nimerit anul trecut la Alexandria aproape întâmplător. Şi m-am îndrăgostit pe loc de oaza asta de cultură din mijlocul deşertului numit generic “judeţul Teleorman”. Mi-am promis atunci că voi ajunge ori de câte ori voi avea ocazia la Ideo Ideis şi că voi încerca să iau cât mai mulţi oameni cu mine. Pentru că lumea trebuie să ştie ce eforturi fac copiii ăştia şi ce rezultate incredibile au.

Ediţia din acest an a festivalului mi se pare că a trecut la un alt nivel. Totul este mai aşezat, s-au făcut mici reglaje faţă de anul trecut, semn că ediţia precedentă a fost analizată cu seriozitate şi s-a îmbunătăţit pe unde se mai putea. Nu că ar fi fost prea multe lucruri de schimbat, dar şi din atitudinea organizatorilor parcă îţi dădeai seama că totul e sub control.

Citeste tot articolul

O surpriză de la un teatru independent

0

V-am mai spus că nu sunt fanul teatrului underground şi că mie îmi trebuie scenă înaltă şi sală clasică alături de întregul context cultural pentru a savura cum trebuie o piesă de teatru.

Doar că uneori există şi excepţii, cum a fost în urmă cu câteva săptămâni când am nimerit la un teatru. Un teatru este un teatru independent ascuns prin spatele CECului mare, foarte aproape de Splai. E într-o clădire veche, pe care o găseşti cu greu şi care te duce cu gândul la teatrul polonez din al Doilea Război Mondial. Dacă treci peste spaţiul neconvenţional şi sunetele maşinilor de prin apropiere, poţi descoperi teatrul făcut din pasiune.

Treapta a 9-a e spectacolul de absolvire al actriţelor Valentina Zaharia, Patricia Katon, Iolanda Covaci şi Monica Săndulescu şi se tot joacă de 5 ani încoace. Textul lui Tom Ziegler e excelent, însă fără cele două roluri bune făcute de Iolanda Covaci (joacă şi la Teatru Evreiesc de Stat) şi Valentina Zaharia (o puteţi vedea la TNB) n-ar fi pus în valoare.

Povestea o să vă amuze şi o să vă întristeze pe alocuri, iar la final veţi pleca zâmbind. Eu am şi uitat de scenă, scaune confortabile şi tot ce ţine de o sală convenţională, semn că ar trebui să încerc mai des astfel de experienţe.

Două cu teatru

1

Am urmărit în ultima perioadă proiectul Teatral.ro. Faţă de acum 4 luni au evoluat destul de mult. Mie mi-e util pentru că nu mai stau să pândesc piesele pe care vreau să le văd, primesc alerte prin email când apar reprezentaţii noi şi pentru că urmăresc mai uşor anumiţi actori. Din păcate actorii români nu prea au site-uri pe care să anunţe în ce piese joacă, aşa că e destul de greu să afli de toate colaborările cu teatrele bucureştene. Cristi Iacob, de exemplu, joacă la Godot, Teatrul Mic şi Nottara.

Mai aştept un parteneriat cu Eventim şi celelalte teatre care vând bilete în regim propriu ca să putem cumpăra bilete direct de la ei (poate chiar de pe pagina de Facebook?) + o aplicaţie de mobil.

Şi tot la capitolul teatru am descoperit Teatru.pro – un site cu trailere pentru piese. Deocamdată e la început, aşa că mai e de lucrat la clipuri. Unele au sunetul cam slăbuţ, dar iniţiativa e bună. Sper să crească şi asta.

Când ai fost ultima oară la teatru?

7

Deşi sălile de teatru sunt pline, ştiu o grămadă de oameni care nu ajung decât foarte rar să vadă câte o piesă. Până acum vreo 2 ani şi eu eram în această categorie, însă m-am mobilizat şi am început să merg constant. Din fericire, teatrele sunt tot mai deschise către public, tot mai active în promovare şi e din ce în ce mai uşor să-ţi cumperi un bilet.

Poate că aţi văzut deja o serie de concursuri care se desfăşoară zilele astea pe diverse bloguri (1, 2, 3, 4), concursuri care au ca premii bilete la un spectacol foarte bun: Biloxi Blues cu Tudor Chirilă, Paul Ipate şi Bogdan Cotleţ, în regia Iarinei Demian. Am văzut spectacolul anul trecut şi am rămas plăcut impresionat.

Pentru că sunt convins că acesta este genul de spectacol care îţi poate deschide apetitul pentru teatru, am de dat o invitaţie dublă la spectacolul ce va avea loc luni, 22 octombrie, la Palatul Naţional al Copiilor începând cu orele 20:00 pentru comentatorul care a luat cea mai lungă pauză de teatru (adică trebuie să-mi scrieţi când aţi fost ultima oară la teatru şi la ce piesă, dacă a trecut foarte mult timp, câştigaţi). Mă bazez pe voi că n-o să trişaţi 😀 Oricum, toate comentariile vor fi în moderare.

Concursul durează până vineri seară, la orele 20:00, când voi anunţa câştigătorul.

Începe Festivalul Naţional de Teatru

1

Cea de-a 22 ediţie a FNT are loc între 26 octombrie şi 4 noiembrie la Bucureşti. Deşi festivalul începe abia vinerea viitoare, biletele au fost puse în vânzare azi şi cred că ar trebui să vă grăbiţi dacă vreţi să prindeţi ceva. Detalii despre program găsiţi aici. Sunt programate o serie de spectacole pe care n-ar trebui să le rataţi.

Insula după Gellu Naum ar fi unul din ele. Am avut ocazia să văd spectacolul la FITS anul acesta şi mi-a plăcut foarte mult.

Familia Tot e un spectacol pe care l-am văzut la Ideo Ideis şi pe care merită să-l încercaţi măcar pentru rolurile făcute de Alexandru Ion şi Sorin Miron. Dacă vă place, după spectacol puteţi să vă întoarceţi aici şi să găsiţi link la un interviu cu Sorin Miron de pe Liternet.

De văzut ar fi şi Carmina Burana, spectacol pe care l-a lăudat lumea la Toamna Orădeană.

Dar eu sper din tot sufletul să prind bilete la Călătoriile lui Gulliver, un spectacol în regia lui Silviu Purcărete. L-am ratat la FITSul de anul acesta, însă sper să-l văd acum, mai ales că sunt 2 reprezentaţii în aceeaşi zi (la TNB).

Din păcate, biletele se găsesc doar la casele de bilete ale fiecărui teatru la care se joacă spectacolele.

PS: Biletele pentru Călătoriile lui Gulliver sunt între 20 şi 70 de lei şi sunt disponibile la Agenţia de Bilete de la TNB. Din principiu aş alege primul spectacol al zilei, chiar dacă e mai devreme.

Teatru din Londra

1

V-am mai povestit despre transmisiile live de la National Theatre London. O dată pe lună The Light Cinema transmite în direct câte o piesă jucată pe scena Teatrului Naţional din Londra. O ocazie unică pentru foarte mulţi oameni din lumea întreagă, o experienţă extrem de interesantă.

Stagiunea 2012-2013 vine cu 3 noi spectacole până la sfârşitul anului şi promisiunea unor alte piese bune anul viitor: O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii (joi, 6 septembrie, orele 21:00), Ultimul Haussman (joi, 11 octombrie, orele 21:00) şi Timon din Atena (joi, 1 noiembrie, orele 21:00). Detalii în plus despre piese aici, aici şi aici.

Preţul biletelor a mai scăzut puţin, acum sunt 55 de lei (faţă de 60, cât erau înainte). E destul de mult, însă de vreo 2 ori pe an merită să dai banii ăştia. În mod normal sunt bani cam de două piese la teatrele bucureştene, dar să nu uităm de ţepe precum Femeia care şi-a pierdut jartierele, care e 60 de lei.

Cum v-am mai spus, locuri sunt destule, nu prea se înghesuie lumea să vadă aşa ceva, deci puteţi cumpăra biletele pe loc, în seara spectacolului.