Marfa şi banii e cel mai bun film românesc post-decembrist. Moartea Domnului Lăzărescu e al doilea. Cam aşa aş rezuma aşteptările mele legate de filmele lui Cristi Puiu. Aşteptări care au fost crescute şi de laudele pe care le-am tot auzit de la prieteni mai mult sau mai puţin cinefili. Şi-apoi a început filmul, cu un cadru lung şi static, cam de vreo 5-7 minute aşa. Suficient cât să-ţi taie entuziasmul. Te aşezi mai bine în scaun şi aştepţi. Când, în sfârşit, începe filmul te trezeşti că ai un zâmbet pe faţă. E surprindere, pac! Ţi s-a servit prima doză de conflict cu nuanţe de absurd.
Când povestea se mută în Colentina, într-o familie mare, plină de toate tipologiile posibile, îţi dai seama că regizorul tocmai ţi-a instalat o oglindă în faţă şi te lasă să te admiri. De fapt, cred că asta le place oamenilor la Sieranevada, e o oglindire excelentă a familiei româneşti. Cu decreţeii, cu copii făcuţi în euforia de după revoluţie, baba comunistă, conflictele puse pe repeat şi dramele nespuse.
Mi-a plăcut că pentru prima oară într-o bucătărie de film românesc focusul se pune pe personaje, nu pe faianţă. Citeşte tot articolul
