Category

Educatie&Literatura

Numai la noi

0

Apropo de văicărelile de tipul “numai în România zilelor noastre se întâmplă aşa ceva” şi “ca la noi la nimenea”, am mai găsit un citat care vorbeşte despre asemănările dintre ce-i acum şi ce a fost în trecut. De data asta e vorba de defrişări, pe care le tot criticăm şi le considerăm cele mai nasoale din istorie. Nu că n-ar fi ceva cumplit, dar după câte se pare era o practică curentă şi acum 150 de ani:

Nişte fiinţi care jucau un rol însemnat în viaţa de la Pralea erau urşii. Din pricina defrişării unor întinse întinderi de păduri, samanate pe urmă cu păpuşoi, unele de tata şi altele de ţarani, şi a tăierii altor înrinderi pe care crescuse acuma nişte ţihle impenetrabile, aceste dihănii găsiau acolo, cu începere de la sfârşitul lui iulie, o cămară bine aprovizionată pe lângă culcuşuri ce le putea crede tefere.

Fragment din cartea “Din copilărie – Amintiri” scrisă de Radu Rosetti, volum publicat la 1925. Se face referire la anul 1857, în zona Moldovei (scriitorul s-a născut la Iaşi).

Alte similitudini simpatice aici, aici, aici şi aici.

Panica lucrărilor de diplomă

3

E perioada licenţelor şi a dizertaţiilor, toţi studenţii îşi strigă panica pe reţelele de socializare. Apropo de paradigma greşită a sistemului educaţional, iată altă tâmpenie: lucrarea de diplomă care devine un stres, şi nu un studiu academic. Las la o parte lucrările cumpărate şi mă refer aici doar la cele care sunt făcute pe genunchi, între două examene şi trei seminarii.  Eventual şi cu un job pe cap, poate chiar şi cu o viaţă personală, studentul român e împins de sistem să facă o treabă de mântuială.

Situaţia colegilor care şi-au făcut masteratele în afară e mult diferită, de 100 de ori mai relaxată. Procesul academic are parte de tihnă. Doar că învăţământul universitar românesc nu cunoaşte astfel de noţiuni. De fapt, nici nu mai e nimic academic în tot procesul de obţinere a unei diplome, cercetarea se rezumă la “completează-mi şi mie un chestionar” şi cam aia e. Iar lucrarea rezultată are de prea puţine ori vreo valoare.

Citeste tot articolul

Cărţi bune vs. cărţi de duzină

4

A revenit moda cititului şi, teoretic, ăsta e un lucru bun. Dacă nu citim din convingere, măcar să citim pentru că e cool. Următorul pas ar fi să selectăm cu atenţie cărţile care ne trec prin mâini, să nu mai lecturăm la kilogram.

Eu, trebuie să recunosc, niciodată n-am citit repede. Am încercat de câteva ori ghiduri de “citit în viteză” dar m-am lăsat păgubaş până la urmă. Prefer să lecturez în tihnă, să mă opresc de câte ori îmi vine vreo idee, să caut pe net informaţii extra legate de subiect, să mă gândesc puţin la ce-am citit. Ajung să citesc mult mai puţin decât mi-aş dori, iar asta mă face să aleg cu grijă cărţile. E o variantă mai bună decât să citeşti extrem de mult şi să dai peste cărţi de duzină.

Câteva recomandări din ce-am citit în ultimul an:

Citeste tot articolul

Publicul pe care îl meriţi

5

După o nouă seară cu gust amar petrecută într-o sală de teatru, mi-am dat seama că nu doar spectatorii sunt de vină. Teatrele au publicul pe care îl merită, public pe care aşa aleg să-l educe. De nenumărate ori am auzit foşnete şi plescăieli (preponderent după pauză). Asta pentru că publicul modern mănâncă chipsuri, covrigei sau fistic şi bea sucuri acidulate. Ambalajele tuturor fac zgomote deranjante care îţi strică tot cheful, dar nu e exclusiv vina oamenilor, ci şi a organizatorilor, care comercializează fără cap.

Înţeleg că există oameni care ajung direct de la serviciu la unele piese şi sunt înfometaţi, dar pentru asta se pot servi nişte sandvişuri în pauză, nu alune sau fistic. E mai probabil ca omul să intre în sală cu o pungă de chipsuri şi să facă zgomot decât cu un sandviş, nu?

Citeste tot articolul

România este altfel, dar poate evolua

3

Am plecat de la ediţia 2012 a Târgului Gaudeamus cu două volume: De ce este România altfel? – un eseu al lui Lucian Boia şi Misterul telegramei de la Stockholm din 23 august 1944 de Neagu Djuvara. Prima alegere mi s-a părut a fi aproape obligatorie, în timp ce a doua e doar un mic moft menit să-mi hrănească pasiunea pentru istorie.

Cartea lui Lucian Boia a vândut nu mai puţin de 2000 de exemplare la Gaudeamus, semn că românii sunt preocupaţi de evoluţia neamului lor. Încă nu e suficient pentru a construi o masă activă, dar momentan e foarte bine că există oameni care caută să-şi răspundă la nişte întrebări.

Cea mai importantă idee (pe care o ştiam şi care era atât de simplă) – care n-a fost atât de evidentă până când nu am citit-o – e legată de caracterul eterogen al României, în ciuda obsesiei statului naţional unitar din ultimii 150 de ani.

Citeste tot articolul

Suntem în urmă cu materia

1

Nu cred că e frază care să exprime mai bine delăsarea şi lenea din sistemul românesc de învăţământ. De-a lungul anilor am auzit-o de sute de ori, aproape la fiecare materie. Nu-mi amintesc decât vreo 2-3 cazuri în care eram “la zi cu materia” şi un singur caz în care am fost chiar puţin “înainte” cu materia, în 12 ani de şcoală (las la o parte facultatea, că acolo profesorii îşi planifică mai bine cursurile).

Am auzit fraza asta acum vreo 2 săptămâni, când treceam pe lângă un liceu bucureştean cu prestigiu. Era mijlocul lui octombrie (deci trecuse o lună abia din an) şi profesorii de plângeau deja că sunt în urmă cu materia. Teoretic, am putea da vina pe programa încărcată, numai că şi programa aia e stabilită tot de nişte profesori. Oamenii încearcă să înghesuie cât mai multe cunoştinţe în capetele micilor şcolari, dar planificarea – din câte ştiu – e făcută destul de bine.

Citeste tot articolul

The Full Monty la Bucureşti

0

În primăvară am ratat The Full Monty după ce a fost scos în ultima clipă din programul FITS2012. M-am ofticat şi am sperat să mă nimeresc la Timişoara într-o perioadă în care se joacă musical-ul pus în scenă de Răzvan Mazilu. Câteva luni mai târziu, am dat peste un anunţ pe Facebook. The Full Monty se joacă la Bucureşti, marţi – 13 noiembrie, pe scena Operei Naţionale, în cadrul festivalului “Viaţa e frumoasă!”

Citeste tot articolul

Muzică din alte timpuri

0

Joi seară au urcat pe scena Casei de Cultură din Oradea cei de la Trei Parale. Cinci indivizi îmbrăcaţi în straie cu iz medieval cântând cobză, fluiere şi dairea. Ai fi zis că au călătorit în timp şi au nimerit cu vreo 200 de ani mai târziu, cam ca în Les Visiteurs.

De fapt, membrii formaţiei sunt etnologi la Muzeul Ţăranului Român şi se implică în tot felul de proiecte culturale. Muzica lor e, de fapt, un proiect mult mai amplu – bazat pe o cercetare etnomuzicologică foarte serioasă. Momentele dintre piese au fost umplute cu tot felul de informaţii despre viaţa socială de la începutul secolelor XIX şi XX şi istoria zonei de la Sud şi Est de Carpaţi. A fost o lecţie de cultură generală în toată regula.

Citeste tot articolul

One-woman and one-man show

2

Că nu poţi să zici two-people show. Şi nici two-man show.

Dar să-i vezi pe Ada Milea şi Bobo Burlăcianu (Fără Zahăr) într-un spectacol exact asta înseamnă. Două personaje (pentru că sunt amândoi nişte personaje) care separat ar duce fără problemă un one-man show sunt puse la un loc într-un spectacol care uneori e un sincron foarte puţin repetat (după cum am aflat ieri la conferinţa de presă) iar în alte momente e un spectacol la dublu.

Citeste tot articolul

Cultură de oraş mare

0

Foto

Am ajuns aseară la Oradea şi am pornit direct spre Teatrul Regina Maria unde urma să aibă loc primul spectacol din cadrul Toamnei Orădene 2012, Opera per Sempre. Public ales, sală superbă (îmi imaginez că aşa arăta şi sala Teatrului Naţional din Bucureşti înainte să fie bombardată) şi un spectacol pe măsură.

Timp de două ore opera s-a întors la Oradea, acolo unde a existat prima clădire dedicată spectacolelor de acest gen în spaţiul românesc. Asta şi pentru că oraşul a beneficiat din plin de influenţa austro-ungarilor. Johann Michael Haydn, fratele celebrului Joseph Haydn este unul dintre fondatorii vieţii muzicale orădene (iar asta se întâmpla pe la 1700!).

Citeste tot articolul