Să numărăm împreună în câte limbi sunt mesajele din această minunată adaptare:
1. Fiecare poveste bla bla – Română
2. I just want the best – Engleză
3. Das beste oder nichts – Germană
Deci 3. Varianta spaniolă are voice over peste ce zice Daimler. La fel şi varianta italiană. Nu şi cea românească.
Sunt sigur că e o explicaţie logică dar mă depăşeşte. Ori punem subtitrare la tot spotul în engleză, ori facem dublare pe tot spotul. Sau suna prost „vreau doar ce-i mai bun”?
Hai adaptare!
Nu o să devin niciodată un apologet al asociaţiilor studenţeşti. Am făcut parte dintr-o asociaţie, am avut ocazia să o conduc o scurtă perioadă, dar rămân la părerea că cel mai bine e să înveţi din lucruri făcute în lumea reală.
Susţin în continuare că ai parte de experienţe mai aproape de realitate atunci când încerci să dezvolţi nişte proiecte personale.
Cu toate astea trebuie să admit că DaAfaceri a însemnat o experienţă importantă care m-a pus în legătură cu nişte oameni şi mi-a oferit o perspectivă asupra unei asociaţii studenţeşti şi a ASE-ului în general. Am avut ocazia să lucrez cu Simona şi mai târziu cu Corina, alături de care am făcut câteva chestii mişto. Pot să spun că am fost mai mult student la ASE, decât am fost la Litere, cu săptămâni în care nu ajungeam deloc la mine la facultate, dar rămâneam seara până târziu la Cibernetică.
Voluntariatul într-o asociaţie studenţească e clar o variantă pentru cei care vor să facă ceva, vor să acumuleze experienţă. E varianta intermediară între şcoală şi viaţa reală. E o perioadă de teste şi greşeli pe care le puteţi face fără să vă atârne sabia lui Damocles deasupra capului.
Mâine la Music Rooms Cafe (B-dul Dacia nr. 32) are loc conferinţa de prezentare a DaAfaceri, începând cu 13:45. Nu prea e de ratat Vlad Stan a cărui prezentare se intitulează „Puterea sta in actiune!”. Mişto ar fi să ajungeţi mâine la conferinţă, mai ales dacă sunteţi interesaţi de asociaţiile studenţeşti.
PS: Până miercuri, 20 octombrie, aveţi ocazia să şi aplicaţi pentru un loc în echipa DaAfaceri. Detalii aici.
UPDATE: S-au prelungit înscrierile până pe 22 octombrie.
Patruşdoişpe la sută din tineri se informează de pe net.
Douăjnouăşpe la sută din bugetele de marketing se duc pe internet.
423% din utilizatori au intrat măcar o dată pe google.
101% din oamenii cu calculator au internet şi îl folosesc.
Căcat.
Vreţi să vedeţi care e importanţa internetului pe bune? Luaţi d-aici. Business de firimituri. Cine Zoso? Bobby Voicu? Îi cumpără mogulu’, nu e problemă. Nu poa’ să fie nişte bloggeri mai scumpi decât judecătorul X, jurnalistul Y sau ministrul Z.
În stenogramele astea cu Vântu vedeţi care e locul pe care îl ocupă internetul de-adevăratelea, nu în SEO, SEM, CTR, CPC, CPM şi altele. Şi nu e doar Vântu, mai ştiu cazuri concrete de afacerişti mai mari sau mai mici care s-au implicat în interneţi. Iar timpul acordat era minim. Ce faci tu? 20.000 de unici? Şi ne ies câteva mii pe lună? Bine papapa, hai că trebuie să mai cumpăr nişte fabrici.
Da, alegerile în state s-au câştigat pe net, Băse a câştigat pe net, netul e foarte important. Doar că nu.
Habar n-am ce ai tu în divizia aia, mă doare-n cot ce faci tu acolo, eu cumpăr nişte oameni pentru proiectul meu personal.
Când vă mai gândiţi la conversii, proiecte şi influenţă recitiţi vorbele de mai sus.
Şi o vorbă care va deveni clasică:
Chiar dacă eşti prost, ai trecut la categoria <eşti prostul meu>
În altă ordine de idei, azi e ultima zi de înscriere la Internetics, Vântu organizează Ro:NewMedia în noiembrie şi relevanţii cu topurile de influenţă au anunţat Zilele Biz. Asta aşa, ca să ştiţi.
PS: Să observaţi că Toader e „bătrâne” în timp ce Stanca e „prostul meu” iar primul îşi permite să înjure când vorbeşte cu stăpânul.
Pe criza asta a devenit foarte scump să te distrezi. Să luăm un exemplu la întâmplare, Fifa. Noul Fifa are un gameplay excelent, se mişcă la fel ca pe consolă, are o grafică excelentă dar costă enorm de mult. Jocul e până în 200 de lei, dar cerinţele minime te împing spre un computer nou, care costă.
Să zicem că iei doar o placă video şi memorie RAM, plus un hard la 7200 rpm. 5-6 milioane scurt. Mai luăm şi un monitor la 23 de inch ca să jucăm pe un ecran ca lumea şi adăugăm 10 milioane. Asta fără sursă, placă de bază, carcasă etc. 1800 de lei pentru un joc. Plus gaură inestimabilă în buget pe orele alea petrecute în joc în dauna lucrului.
Aş zice că noul Fifa e mai mult o pagubă decât o distracţie.
Până anul trecut Eurosport 2 şi Digi împărţeau Premier League şi reuşeau să transmită o bună parte din meciuri. Anul ăsta Digi a luat în exclusivitate campionatul englez. Şi pe cel spaniol. Şi Serie A. Şi Liga românească.
Ce mai reuşim să vedem? Nimic. Pentru că două televiziuni nu pot transmite integral 4 campionate de fotbal. Eurosport 2 a luat Germania şi acolo de la prânz până seara vezi meciuri. Pe Digi dacă ai noroc prinzi 3 meciuri dintr-un campionat.
Ce sens are să ţii pe două posturi 4 campionate? Apar duplexurile, combinaţiile de câte o repriză pe fiecare meci şi alte mizerii care nu ajută pe nimeni. Dacă tu ai spaţiu de emisie să dai doar 3 meciuri pe zi, restul opţiunilor de ce nu le vinzi? Ori e prostie, ori vrei să le faci în ciudă concurenţilor.
… să-mi explicaţi şi mie care e treaba cu categoriile alea de la box, că pe mine mă depăşeşte complet. WBF, IBF, IBM, IDM, PLM, WBA, WWW numai d’astea. Nici n-am stat să studiez, dar presupun că sunt nişte ierarhii bine stabilite. Eu sunt obişnuit de la fotbal, handbal şi alte sporturi pentru intelectuali: liga 1, liga 2, liga 3 şi liga campionilor.
Un tată abia trecut de 30 de ani îşi plimbă copilul de numai câteva luni într-o maşinuţă pe care o controlează entuziasmat printr-o telecomandă cu o antenă lungă.
E greu de stabilit cine e mai fericit, tatăl sau băieţelul.
How to Train Your Dragon urmează să fie transformat în serial şi va fi difuzat de Cartoon Network.
LaToya Jackson, Mark McGrath şi Star Jones sunt primele trei nume anunţate pentru următorul Celebrity Apprentice-
Reţeaua Fox pregăteşte un nou serial despre dinozauri – Terra Nova. Până acum episodul pilot a costat 20 de milioane de $.
Pentru că erau în pană de idei, băieţii de la ABC s-au gândit să mai facă o porţie de The Hulk.
Şi tot ABC pregăteşte Romeo şi Julieta. Suprinzător e că va fi povestea clasică, fără adaptări la situaţia zilelor noastre.
Săptămâna trecută am auzit de o puştoaică din România care e foarte aproape să devină cea mai tare alpinistă din lume. Crina Coco Popescu are 16 ani şi deja a urcat pe 6 din cei mai mari vulcani din lume. În plus, a urcat şi pe 5 dintre cei mai înalţi munţi din lume. Acum are nevoie de încă 29.000 de euro pentru o expediţie în Antarctica în cadrul căreia vrea să mai urce pe 2 munţi.
În cadrul WOW, la invitaţia lui Manafu, Coco a vorbit puţin despre obiectivele ei cu o seninătate impresionantă. Iar citatul din titlu îi aparţine. Nu ştiu de voi, dar eu mai am două pachete de biscuiţi şi pe urmă îmi deschid o ciocolată… Asta aşa, ca termen de comparaţie.
Dacă mă uit pe data la care a fost pornit blogul şi dacă ne gândim că e o agenţie de publicitate în spatele campaniei (şi una destul de bună de altfel), plus un brand ca National Geographic, mă cam enervez. Mă enervez că am aflat abia în octombrie de campania asta, că nu s-a comunicat, că se puteau face mai multe.
Dar în momentul ăsta e mai bine să ne concentrăm energiile pentru ceva constructiv. Povestea lui Coco e pe www.celmaisus.ro iar banii ar fi trebuit strânşi până azi, dar sunt convins că se poate strânge suma necesară destul de repede dacă ne străduim puţin. Nu de alta, dar ar fi şansa noastră să fim şi noi o dată buni la ceva. Nişte branding de ţară dincolo de toate grădinile carpatice.
Una dintre profele de la facultate ne bătea la cap cu două chestii: pseudo-evenimentele şi noţiunea de „spectacol al evenimentului”. Prima e o denumire piaristică pentru expresia neaoşă „a face din rahat-bici”. Cealaltă are două tipuri de punere în aplicare: modelu românesc (adică prost) şi cel străin (ceva mai mult bun-gust, decenţă, profesionalism).
Cert e că azi ne interesează mai mult show-ul din jurul unui eveniment, decât evenimentul în sine. Iar la noi spectacolul evenimentului înseamnă Acces Direct, Hepilica, Cătălin Radu Tănase, Capatos şi ştirile de la ora 5.
La ei înseamnă un reality-show în direct cu minerii chilieni. Poza asta zice cam tot despre desfăşurarea de forţe media de la faţa locului. Pun pariu că erau mai mulţi reporteri decât salvatori. Pe lângă materialul The Big Picture, astăzi am văzut câteva zeci de ştiri despre minerii chilieni. Cum ieşea unul, cum vedeam pe twitter sau un update pe mediafax, sau pe realitatea. Şi gândiţi-vă că urmează o întreagă serie de alte materiale: interviuri, poveşti din mină – minut cu minut, oră cu oră, materiale despre cum şi-au reluat viaţa oamenii ăia, ce muncesc acum, mina din Chile, minerit în general. Unul mai deştept dintre ei va scrie o carte despre experienţa din mină, vor exista documentare, reportaje ample în toată lumea şi în cele din urmă un regizor de la Hollywood va hotărî să facă un film.
La noi îi invitau pe hepilică şi le puneau întrebarea amăruţă, dacă s-au ars între ei cât au stat în mină.
V-am mai spus că era la modă graffitiul când eram eu în liceu. Ca nişte early adopteri ce eram noi, ne-am apucat şi noi de graffiti, Edi şi Răzvan mai mult, eu mai puţin spre deloc. Dădeam taguri pe unde apucam: prin liceu, prin afara lui, pe ziduri, pe dulapuri. Suprafeţele erau oricum pline de alte desene, ca să nu credeţi că eram huliganii huliganilor.
Dar pentru că eram cei mai mici grafferi şi pentru că ne iubeau fetele de la clasele mai mari, am fost daţi în primire de colegii lor geloşi. Iar directoarea abia ne aştepta la cotitură. Cine a desenat pe dulapuri? Băieţii de la 10 C. Până la urmă Edi şi-a asumat toată vina, dar de curăţat tot am fost nevoiţi să curăţăm împreună.
Să ne fi văzut cu cârpe, acetonă şi alte ustensile cum curăţam noi dulapurile şcolii. Dar asta n-a fost de ajuns, a trebuit să apelăm la Michelangelo, unul dintre mecanicii noştri. Noi la liceu aveam 2 mecanici: Michelangelo, care era mai mereu ‘vesel’ şi Brâncuşi, ambii botezaţi după asemănările fizice cu artiştii. Ce-i drept, erau şi ei nişte artişti.
Eh şi după ce am şters noi cu acetonă urmele, trebuia acoperit totul cu vopsea. Michelangelo ne-a promis că vopseşte dacă îi dăm bani de vopsea şi pensule. Am făcut o chetă ad-hoc, dulapurile s-au vopsit dar rămânea de cinstit meseriaşul.
Noi ştiam că Michelangelo al nostru face inginerii cu vopselurile, iar banii pe care îi dădusem iniţial acopereau şi vopselurile şi cinstea şi câteva dulapuri noi, aşa că am început să-l ducem cu vorba. După o vreme nu ne mai întreba de cinste, ridica profetic un deget în sus şi rostea doar „Fapte, nu vorbe!”, de fiecare dată când ne vedea.
Până la urmă ne-am achitat noi de obligaţie, dar expresia a rămas pe post de salut. Ulterior s-a transformat în „Vorbe, nu fapte!” la care şi Michelangelo al nostru râdea, pentru că în Şcoala Centrală până şi mecanicii erau amuzanţi.
Chiar şi la ultimul clopoţel Michelangelo a intrat în amfiteatrul ticsit cu elevi, ne-a căutat din priviri şi după ce ne-a găsit a ridicat profetic un deget. Şi-atunci noi am zis râzând, „Vorbe, nu fapte!„…
Colecţia completă de poveşti din Şcoala Centrală aici.
