Angajaţii unei fabrici din judeţul Timiş au furat matriţele unor piese de Lamborghini în valoare de 200.000 de euro şi le-au vândut la fier vechi. Asta se întâmpla în 2016. Un an mai târziu, proprietarii au vândut fabrica unor asiatici, care mai târziu au închis-o. 

Subiectul n-ar fi ajuns în presă, dacă angajaţii n-ar fi dat în judecată firma pentru că nu le-a dat decât 3 din cele 6 salarii compensatorii care erau prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Deci câţiva angajaţi au furat matriţele cu care fabricau nişte piese acolo, că nu-mi imaginez că erau depozitate nişte matriţe de 200.000 de euro într-o fabrică de pufuleţi. Practic, unii s-au gândit că e o idee bună să-şi fure obiectul muncii, considerând că povestea se va încheia cu bine. Probabil că au luat câteva mii de lei pe metalul respectiv (poate şi mai puţin), apoi s-au întors la muncă şi se aşteptau să meargă leafa în continuare.

Chestia asta vine din comunism şi nu cred că o să dispară prea curând. Orice poveste cu un om angajat într-o fabrică include şi o mică anecdotă legată de obiectele cu care plecau acasă muncitorii. E şi bancul ăla cu angajaţii de la fabrica de biciclete care au furat piese până când au construit un tanc.

Asta pentru că în comunism nu conta dacă furai de la stat. Îi trăgeai în piept pe ăia, te răzbunai pe sistem, era o formă de rezistenţă. Te descurcai cu două şurubelniţe şi 3 becuri pe care le luai acasă, iar obiectele sau materialele respective se treceau la pierderi.

Cum să-i explici muncitorului că orice fură acum ajunge să îl coste direct pe el? Că orice hoţie se va simţi chiar în buzunarul lui, pentru că firma nu va mai avea materiale (sau matriţe, în cazul ăsta) pentru a livra la timp produsele?

Sunt convins că acel furt n-a fost singurul motiv pentru care noii patroni au închis fabrica. Nimeni nu dă banii pe un business pentru ca mai apoi să-l închidă. 

Însă va fi nevoie să treacă nişte generaţii, să-şi piardă nişte oameni joburile, pentru ca românii să reînveţe să aprecieze stabilitatea unui loc de muncă.