Facebook testează opţiunea de Boost Post pe grupuri. Detalii.
Reţeaua naţională ProFM s-a spart în 31 de staţii locale. Fiecare staţie poate difuza mai multă publicitate locală. Detalii.
Facebook testează mesaje audio ca statusuri în newsfeed. Detalii.
Alte ştiri pe scurt: Snap are mention tagging, Mario în Google Maps, Snap concediază 100 de angajaţi.
Mi-au recomandat nişte prieteni acest „reality special” făcut de mentalistul şi iluzionistul Derren Brown. E un fel de documentar / reality-show / experiment social filmat despre cât de uşor ne supunem la rigorile sociale, cum ajungem să facem lucruri fără să le trecem prin filtrul minţii, doar pentru că unii oameni ne-au zis să facem asta.
Pe scurt, e vorba despre cât de uşor putem fi manipulaţi. Un tip e pus să facă nişte chestii mărunte la început, apoi un lucru mic duce la un alt lucru mic (şi nasol), apoi din una în alta ajunge în punctul în care trebuie să împingă un om de pe marginea unei clădiri.
O oră şi vreo 10 minute ţine The Push. Mi s-a părut foarte entertaining şi mi-am pus problema cum aş reacţiona eu. De obicei sunt destul de greu de convins cu chestiile care nu-mi convin, dar fac şi o mulţime de lucruri din dorinţa de a mă conforma la un anumit standard social.
De ceva timp mă macină o întrebare legată de lumea în care trăim şi în care ar trebui să ne înmulţim. E cumva „în afara concursului”, că n-am copii şi momentan nici planuri pentru aşa ceva, dar e bine să fii informat în viaţă.
E clar că trăim într-o lume care devine din ce în ce mai violentă, mai periculoasă pentru psihicul oricărui om, cu atât mai mult dacă vorbim de copii. Apropo de articolele ăsta şi ăsta, am auzit de mulţi părinţi care le interzic copiilor să se joace pe tabletă, să se uite la clipuri de pe Youtube, să vadă nu-ştiu-ce showuri de pe televiziunile de „desene” – care numai desenate nu sunt, că au devenit nişte reality show-uri cu nişte Kardashiane mai mici.
Zilele trecute am întrebat pe Facebook dacă vrea cineva să afle chestii de la reprezentanţii Netflix. M-am întâlnit marţi cu Kirsty Price, noul EMEA PR Manager al companiei. La fel ca la întâlnirea de acum jumătate de an, a fost o discuţie relaxată despre cum văd românii serviciul şi cum văd reprezentanţii Netflix piaţa din România. Am încercat să abordez cât mai multe dintre subiectele pe care le-au propus comentatorii de pe Facebook şi să-mi satisfac câteva curiozităţi. Găsiţi mai jos un mix între ceea ce am aflat direct de la sursă şi ce am dedus eu din conversaţie. Nu sunt citate pentru că nu am înregistrat nimic, doar am notat ideile principale.
… despre problema mea cu algoritmul. Am întrebat de ce nu împing mai mult serialele importante, în care se investesc zeci sau sute de milioane de euro. Răspunsul a fost că Netflix este „a product company”, aşa că totul este bazat pe deciziile consumatorilor. Din motivul ăsta vor să lase algoritmul să-şi facă treaba astfel încât toată lumea să fie happy. Algoritmul este perfectibil, dar învaţă non stop pe baza preferinţelor a milioane de oameni, aşa că devine din ce în ce mai bun. În continuare nu ştiu ce soluţie ar fi pentru informaţiile pe care algoritmul nu le poate afla. De-asta se bazează şi ei foarte mult pe word of mouth (de aici şi întâlnirile cu presă/bloggeri).
… despre taggers. Există nişte persoane care sunt plătite să se uite la filme şi seriale. Yes, există acest job, se cheamă taggers. Oamenii trebuie ca la final să pună taguri pentru filme, în funcţie de cum li s-a părut lor. Pe baza muncii lor învaţă algoritmul unde să sugereze anumite filme. Citeşte tot articolul
Am fost în weekend la CSM Bucureşti – Midtjylland, în Grupa Principală A a Ligii Campionilor. Dacă nu ştiaţi, CSM face super performanţă în handbalul feminin, au adus-o de 1 an şi pe Cristina Neagu (cea mai bună handbalistă din lume), iar lângă ea joacă multe handbaliste de top. Voiam de mult să ajung la un meci, dar nu prea s-au aliniat planetele. Până duminica trecută.
Atmosfera a fost desprinsă dintr-un alt film. Aici e statul paralel, fără nicio glumă. Sala Polivalentă părea statul bunului simţ, al valorilor reale, al exemplelor sănătoase.
Nu mă aşteptam să văd scuipătorii de seminţe de la fotbal, dar nici nu visam la o atmosferă atât de civilizată. Efectiv m-am simţit ca în vest.
Şi m-a uimit cât de mulţi copii erau la meci. La final, prichindeii au invadat terenul, cu permisiunea forţelor de ordine, iar câteva jucătoare ale CSMului au rămas să facă poze şi să dea autografe. Iar cei mici alergau de colo-colo cu fulare sau albume pe care adunau conştiincioşi semnăturile sportivelor.
Vă zic, e o gură de aer ce se întâmplă la meciurile astea. Plus că restul spectatorilor erau super cunoscători, cred că eram singurul din Sala Polivalentă care nu ştia numele tuturor jucătoarelor noastre. Cred că CSM-ul va mai avea un meci acasă în sferturile de finală, urmând ca Final Four-ul (dacă se califică) să se joace la Budapesta. Dacă aveţi cum, încercaţi să prindeţi bilete la meciul ăla, o să rămâneţi cu o amintire frumoasă, indiferent de rezultat.
Poate că aţi auzit ştirea de zilele trecute despre uciderea unui jurnalist de investigaţii din Slovacia. Jan Kuciak investiga nişte deturnări de fonduri europene destinate Slovaciei. Banii se pare că ar fi ajuns la mafia italiană cu ajutorul unor membri ai guvernului slovac. Omul a fost împuşcat în propriul lui apartament.
La câteva zile distanţă, sediul fiscului din regiunea pe care o investiga jurnalistul a luat foc. Total întâmplător, desigur.
Vestea bună e că la noi nu s-a ajuns la astfel de „coincidenţe”. Chiar şi în vremurile guvernului Năstase nu cred că lucrurile stăteau atât de rău.
Aici am două interpretări şi nu-mi dau seama care din ele e corectă: fie mafioţii noştri sunt atât de proşti încât fură fără acoperire şi apoi se luptă pe la TV ca să nu ajungă la bulău, fie efectiv îi doare în fund de consecinţe, pentru că oricum au văzut că în cel mai rău caz stau 2-3 ani la pension şi apoi îşi văd de viaţă, cu zecile de milioane în conturi.
Prima variantă ar fi un motiv de optimism, a doua ar însemna că suntem mai rău decât în Slovacia. Acolo mafioţii se temeau de opinia publică şi de presă, altfel n-ar fi recurs la soluţii atât de brutale.
Săptămâna trecută a fost publicat un studiu comandat de Storia şi realizat de D&D Research (compania lui Dan Petre, un profesor smart de pe la SNSPA) despre cele mai avantajoase şi cele mai dezavantajoase oraşe şi cartiere din România. Am inclus infograficul la finalul articolului, în caz că sunteţi curioşi, e şi un punctaj detaliat aici.
Dar nu despre asta voiam să vorbim, ci despre cât de relevant e studiul ăsta. Sunt 10 criterii în baza cărora s-au stabilit nişte clasamente, iar la final a câştigat Braşovul. Printre cele 10 criterii: linişte, siguranţă, costul vieţii, curăţenie, transport, calitatea aerului, recreere, restaurante.
Bucureştiul a ieşit pe locul 17, sub oraşe ca Deva, Sfântu Gheorghe sau Slobozia. *Ok, pauză de râs*.
Sigur, capitala e un oraş murdar, pe alocuri nesigur, cu o calitate a aerului slabă. Dar este, totodată, şi un oraş în care ai o mulţime de posibilăţi de recreere, ai aproximativ 1 miliard de restaurante, ai o reţea de transport care e decentă (dacă ne raportăm strict la dimensiunile oraşului şi la celelalte oraşe din ţară) şi cele mai multe (şi bune, pe alocuri) universităţi din ţară. Şi cu toate astea, Bucureştiul e devansat inclusiv acolo unde ar trebui să fie pe primul loc. La facilităţi educaţionale e devansat de oraşe precum Miercurea Ciuc şi Slobozia. Fucking Slobozia!!! Citeşte tot articolul
UiPath devine primul unicorn românesc (adică o companie evaluată la peste 1 miliard de dolari), după ce a primit finanţare de 120 de milioane de dolari. Detalii.
Prin codul Instagram s-au găsit detalii legate de funcţii nelansate de voice şi video calling. Detalii.
UE vrea ca reţelele de socializare să dea jos conţinutul ilegal (propagandă teroristă, pornografie infantilă etc.) în cel mult o oră de la înregistrarea cererii. Detalii.
Facebook renunţă la Explore Feed şi admite că a fost o idee proastă (pentru branduri, sau pentru oameni?). Detalii.
Alte ştiri pe scurt: Amazon cumpără Ring, s-a lansat UBER Green în România, se pregăteşte lansarea unei ediţii româneşti a revistei Newsweek.
Mă plimbam prin AFI după nişte clătite şi alte chestii, când am descoperit pe mijlocul culoarului central un salon de unghii. M-am frecat la ochi, am zis că sunt mega obosit, dar pe măsură ce mă apropiam mi se părea tot mai clar.
Da, cineva plantase un salon de unghii „to go” în mijlocul unui culoar de mall.
Pe lângă faptul că mi se pare de-a dreptul scârbos, e pur şi simplu greşit. De ce aş vrea să mă uit la nişte femei care îşi fac unghiile? De ce ar vrea ele să se uite la alţi oameni în timp ce altcineva la lăcuieşte? Ce faci cu mirosurile, cu praful ăla de unghie polizată, cu resturile de unghii şi pieliţe? În plus, unde e urgenţa? Nail & Go? :)) Cu drive-thru aţi încercat? Poate vrea cineva să-şi facă unghiile din maşină direct.
Ce urmează? Tuns şi vopsit în food court? Epilare inghinală lângă locul de joacă?
Zilele trecute am fost la evenimentul de lansare a brandului de clătite ambalate Clatette şi probabil că am plecat cu vreo 2 kg în plus de acolo. Puteţi găsi deja clătitele Clatette în hypermarketurile Auchan din Bucureşti, iar la cât de bune sunt, nu m-aş mira să intre cât de curând pe rafturile multor lanţuri de magazine.
Pe Georgiana Gheorghe, proprietara afacerii, o ştiu de ani mulţi, de când se ocupa mai mult de PR şi mai puţin de clătite. Am colaborat pe o serie de proiecte şi am învăţat o mulţime de lucruri despre verticalitate, perseverenţă şi curajul în business. Georgiana cochetează de mulţi ani cu clătitele, a avut un business care făcea asta la nivel mic, însă de aproximativ 1 an a început să dezvolte un produs de masă, cu care şi-a propus să intre în magazinele din toată ţara.
Vechiul meu laptop HP, pe care îl folosea tata de ani buni, a cerut să fie pensionat pe caz de boală, după mai bine de un deceniu de utilizare. Ştiam că urmează să se întâmple asta, dar amânam momentul, pentru că până acum câteva luni funcţiona decent. Ce nu ştiam eu e că urma să trec printr-o adevărată sagă de schimbare a laptopului, operaţiunea dovedindu-se a fi mult mai complicată decât mă aşteptam.
Cerinţele au fost destul de simple: ecran de 15 inchi şi o configuraţie suficient de bună încât să permită vizionarea de filme pe Netflix şi HBO Go, plus browsing ocazional pe Facebook şi siteuri de ştiri. Aproape banal, corect? Nu chiar. Eu m-am gândit că ar trebui să meargă OK un Lenovo Ideapad cu Intel Celeron, 4GB RAM şi HDD de 500GB. Repet, un tab de Chrome deschis, urmărit filme, închis după câteva ore. Citeşte tot articolul
