romania

IN Advertising/PR

Am avut recent impulsul de a porni un proiect audio legat de advertising. Cel mai probabil din nostalgie, poate din dorinţa de a intra din nou în contact cu unii oameni cu care n-am mai interacţionat cam de acum 10 ani, când am terminat Şcoala ADC*RO. Însă mi-am dat seama destul de repede că publicitatea românească nu mai e deloc aşa cum era în urmă cu 10 ani, la naiba, nu mai e nici cum era acum 5 ani.

În momentul ăsta e o… masă amorţită de creativi care, dintr-un milion de motive, ajung să livreze publicitate total nememorabilă. Foarte rar mi se întâmplă să-mi rămână în cap spoturi, fie că sunt bune sau rele.

Citeşte tot articolul

IN Revolte

Acum 2 ani şi ceva, când s-a deschis Veranda Mall, vorbeam cu Andrei Pogonaru, dezvoltatorul proiectului, despre planurile de extindere şi modul în care se va modifica zona din punct de vedere al accesului. A durat 1 an să se facă două refugii de tramvai şi să se dea drumul unor semafoare care să permită intrarea civilizată în mall. Citeşte tot articolul

IN All Sports

Naţionala de fotbal U21 s-a calificat la Campionatul European ce se va desfăşura anul viitor în Italia şi San Marino. E o super performanţă, dacă ne gândim că au trecut 20 de ani de la ultima calificare. Naţionala lui Contra, Lobonţ, Trică, Luţu, Dănciulescu sau Ciocoiu se califica în 1998 la Campionatul European desfăşurat chiar în România şi era prima oară când o naţională U21 reuşea asta. Ba mai mult, de-atunci au mai trecut 10 turnee finale la care n-am reuşit să ne calificăm, pentru că la U21 turneele au loc din 2 în 2 ani.

După ce trecem de euforie, cred că ar trebui să analizăm puţin cum s-a ajuns la această performanţă. Jucători buni de mici au mai fost pe la noi, însă au apărut sporadic şi din cauza asta nu s-a putut alcătui o echipă cu valori egale. Aşa că soluţia a fost să fie aduşi la naţionala mare, să fie impulsionaţi să se dezvolte în acest fel.

Citeşte tot articolul

IN Casual stuff

Priviţi acest gard, el este expresia tuturor libertăţilor prost înţelese de români. Gardul respectiv blochează accesul pietonilor printr-o parcare a unui bloc nou, într-un cartier oarecare de la marginea Bucureştiului. Practic, pe acolo oamenii trec de zeci de ani, în drumul lor spre o staţie de metrou. E o scurtătură printre blocuri pe care o foloseau, probabil, câteva mii de oameni. Nu era vreun flux continuu de pietoni, nu se trecea cu maşina, pur şi simplu treceau oameni din când în când.

Chestie care i-a deranjat pe proprietarii din acest ansamblu rezidenţial construit în spatele unor blocuri din perioada comunistă. „Păi cum, pe proprietatea mea, să se plimbe lumea după cum are chef”? Aşa că au îngrădit toată parcarea, blocându-şi chiar şi lor accesul facil spre metrou. Acum au de ocolit un bloc lung, ceea ce înseamnă vreo 5 minute în plus de mers pe jos. 

Ce mi se pare cu adevărat mindfuck este că astfel de oameni au o atitudine de cuceritori în privinţa zonei. Nu toţi, evident, dar cei care vin cu impulsuri de marcare strictă a proprietăţii sunt tot ăia care se uită cu superioritate la săracii din cartierul în care au aterizat. Şi care sunt cei mai agresivi, că ei au dat bani mulţi, inclusiv pe locul de parcare. Probabil că e o chestie psihologică şi în primii ani e mai dezvoltat acest simţ al proprietăţii. Citeşte tot articolul

IN Politics

Văd tot mai des oameni care caută un vinovat pentru situaţia critică în care ne aflăm. Într-un singur an am trecut de la o ţară cu speranţe moderate şi multe nemulţumiri la o nouă problemă pentru UE, alături de Polonia şi Ungaria. Cea mai facilă soluţie e să dăm vina pe cei care au absentat de la vot. Practic, viaţa noastră s-a schimbat în decembrie 2016, când peste 50% dintre români au ales să nu voteze. Aşa că cei din bula noastră, cei 10% despre care am mai vorbit, o demonizează pe fata aia cu „mă piş pe el de vot” de parcă ea ar fi de vină că n-au votat milioane de oameni.

În plus, nici măcar nu avem certitudinea că o prezenţă mare la vot ne ajuta la ceva. Cifrele PSD-ALDE au fost atât de mari anul trecut, încât e greu de crezut că a stat acasă doar jumătatea liberală a ţării.

Ok, dar cum s-a ajuns aici? Mereu m-am întrebat cum naiba au asistat oamenii la venirea comuniştilor la putere fără să facă nimic. Sau a legionarilor. Sau a FeSeNiştilor. Citeşte tot articolul

De aici am plecat

question_answer0
IN Gânduri de zi cu zi

Trahir, filmul de debut al lui Radu Mihăileanu, a fost filmat la începutul anilor ’90 în România. Acţiunea se petrece prin anii ’60-’70, dar cadrul de mai sus surprinde un oraş exact aşa cum mi-l amintesc în primii ani de viaţă. Gol, plin de moloz, plin de zone în construcţie.

Cred că până prin 1995 nu s-a reparat mare lucru în România, toată lumea era preocupată să îşi facă firme, să aducă blugi, să joace la Caritasuri, să joace la Loteria Vizelor. Târziu de tot am început să ne civilizăm, să terminăm din construcţii, să umplem golurile lăsate de trecerea bruscă la capitalism. Imaginea asta m-a lovit pentru că mi-a adus aminte cât de săraci eram. Şi nici măcar nu ne dădeam seama.

Ţin minte că în Militari, în spatele blocului, erau nişte mormane de moloz şi pământ care au stat pe-acolo ani întregi. Apoi a venit epoca garajelor, acolo am avut maidanul pe care am bătut mingea, apoi o parcare uriaşă, pe urmă s-a „retrocedat” terenul şi s-a construit un complex rezidenţial. Dar înainte de toate astea nu era nici măcar asfalt! Dacă voia cineva să vină direct din staţia de tramvai ajungea cu noroiul până la genunchi.

Nu-mi dau seama dacă ar trebui să apreciem că am ajuns până aici, într-o ţară relativ civilizată, sau să ne înfuriem că am ajuns doar aici, în timp ce Vestul e la ani lumină.

IN Filme

Cei de la Netflix şi-au anunţat oficial intrarea pe piaţa din România zilele trecute, ocazie cu care au introdus noi titrări şi dublaje în limba română şi au desfăşurat o mini-campanie pe social media pe conturile mai multor seriale produse de ei (Stranger Things, House of Cards, The Crown, Narcos etc.). Au existat şi nişte evenimente cu presă şi influenceri din online iar eu am avut ocazia să particip la unul din ele. 

Chiar dacă putem folosi legal Netflix încă din ianuarie 2016, compania americană nu a fost prezentă în ţara noastră la nivel operaţional de la început. S-au desfăşurat diferite procese de selectare a unei agenţii de PR, apoi s-a lucrat mult pe partea de titrări, din câte am auzit s-au făcut şi nişte angajări. Abia acum este oficială intrarea pe piaţa din România, ceea ce înseamnă că vom vedea mai des activări aici, mai mult conţinut tradus, comunicarea mai intensă a serialelor, interfaţă în limba română.

Dacă ar fi să arunc cu supoziţii în stânga şi în dreapta, aş spune că cei de la Netflix au lansat în 2016 serviciul în 100 de ţări, iar apoi au analizat rezultatele din fiecare piaţă. Acolo unde a meritat au crescut investiţiile, iar în restul ţărilor au aşteptat să prindă tracţiune platforma. Dacă e corect raţionamentul ăsta, nu pot decât să mă bucur că suntem pe lista celor cu cifre bune, mai ales că suntem doar a 20-a limbă oficială. Asta înseamnă că putem avea conţinut mai mult şi mai bun. Citeşte tot articolul

IN Revolte

De fiecare dată când ni se pare că ceva merge prost în ţara asta dăm vina pe ceilalţi. Meltenii, cocalarii, nesimţiţii, ăia. Problema e la oricine altcineva, dar nu la noi.

Din păcate, ţin să vă anunţ că nu ăia sunt marea noastră problemă. Chiar dacă pare că suntem înconjuraţi de melteni, nu-i aşa. Ei sunt doar o minoritate, în timp ce majoritatea de alcătuită din oameni ok care uită din când în când de bunul simţ, de logică sau de reguli. Dacă le atragi atenţia o să se supere şi o să ţi-i arate cu degetul pe cocalari, care sunt „adevărata problemă”. 

Dar pentru ca ţara asta să progreseze e suficient să nu mai facem noi chestii nasoale. Să nu mai trecem pe roşu, să purtăm centura, să nu mai aruncăm chestii pe jos şi să plătim bilet în autobuz. Ştiţi voi, the usual.

Caz concret: intru duminică în IKEA. Aglomeraţie, că aşa e duminica, toată lumea vrea să mănânce un hot dog ieftin şi o prăjitură Almond. Iau ce-mi trebuie, mă aşez la casa pentru sacoşe galbene. La casa din stânga 3 doamne. O doamnă cu mama şi sora, toate trecute de 50 de ani. Aveau un cărucior plin, au văzut că toată lumea din jur e cu produse puţine, s-au uitat de vreo 3 ori la semnul cu cărucioare tăiate, au ridicat din umeri şi au mers înainte. Dacă le-ai fi văzut pe stradă ziceai că sunt cele mai OK persoane de pe planetă după Obama şi Andrei Pleşu. Când le-a zis casiera că trebuie să stea la o altă coadă (care era de vreo 3 ori mai mare) au părut extrem de surprinse. „Cum, vai? Noi? Păi de ce? Ah, semnele?” Citeşte tot articolul

Meniu