Am trecut aseară prin Pasajul Unirii la vreo oră după ce s-a inaugurat (nu înţeleg de ce i-au dat drumul abia la 20:00, dar bine că s-a întâmplat şi atunci, am scutit o grămadă de timp după o vară în care a trebuit să găsesc tot felul de alternative în funcţie de ziua săptămânii).
Sunt mai multe lucruri bune, dar sunt şi câteva rele, o să le notez mai jos. Citeşte tot articolul
La finalul anului trecut, Hotelul Intercontinental București și-a pierdut licența din cauza degradării camerelor și a lipsei de investiții. Oficial s-a dat un comunicat în care totul era bine și frumos, însă 6 luni mai târziu ANPC propunea închiderea totală a hotelului.
Lanțul Intercontinental, cel care oferea licența încă din 1971, știa foarte clar cum stau lucrurile acolo. Se întâmplă foarte rar pentru un lanț hotelier important cu prezență într-un anumit oraș mare să-și retragă licența. Agențiile de turism de business, care sunt principalul furnizor de clienți, lucrează pe contracte cu companii care au nevoie de soluții standard în toată lumea. Dacă le scoți din ofertă un oraș precum Bucureștiul există riscul să îi pierzi și în alte teritorii. Deci astfel de situații sunt evitate pe cât posibil.
Poate că ați auzit povestea cu Aubameyang, jucătorul Barcelonei care a fost atacat și jefuit în casă zilele trecute. E a doua oară în ultimele luni când cineva intră în casa lui Aubameyang, doar că data trecută nu era nimeni acasă, hoții au furat niște bijuterii și au plecat. De data asta a fost mai nasol. Jucătorul și familia lui erau în casă, au fost amenințați, el a fost bătut, se pare că i-au rupt maxilarul cu o bară metalică.
Ce sunt eu curios este cum de nu avea pază omul. Sau măcar un buton de panică pe care să apese și să cheme o echipă de intervenție. Nu știu cum funcționează lucrurile astea prin afară, dar presupun că au și ei firme de pază care pot asigura ajutor la cerere. Te încui într-o cameră și aștepți să vină băieții buni. Citeşte tot articolul
Punga cu pungi e un subiect continuu de caterincă, ținta miștourilor noastre. Se zice că nu ești român adevărat dacă nu ai o pungă cu pungi și că abia când o inaugurezi poți să spui că te-ai așezat la casa ta.
Am făcut și eu glumele astea, mai ales că în vechea locuință aveam două pungi cu pungi, sau chiar trei. Prima era într-un sertar din bucătărie. Când a crescut prea mult, a fost depozitată în debara și am început să cresc una mai mică, tot în sertar. Se știe că bucătăria e un loc propice pentru creșterea în captivitate a pungilor cu pungi. După ce a crescut și aia a ajuns tot în debara, unde i-am făcut loc cu greu pentru că era cam supra-ponderală, o pungă de-aia mare de IKEA plină ochi. Citeşte tot articolul
1) N-o să mai fie nevoie să vedem peste tot termenul „Urzeala”. Chiar dacă lumea îi zicea oricum Game of Thrones sau GoT, pe toate materialele oficiale vedeai scris „Urzeala” şi îţi dădea puţin cu eroare. Nu ştiu cum s-a stabilit fix traducerea asta acum 11 ani, însă m-a intrigat întotdeauna de ce n-au ales altceva. Sigur, e super memorabil „urzeala”, dar pun pariu că mii de oameni au căutat în dicţionar ce înseamnă exact. Putea fi „complotul”, putea fi „bătălia”, putea fi „conspiraţia tronurilor”. Apropo, iată sensul dat de dicţionar:
Au trecut trei ani şi tot nu s-a întâmplat nimic cu sala fostului cinematograf Cotroceni. Scriam la vremea aia că închiderea Glendale Studio e o nedreptate uriaşă, care nu va fi remediată prea curând. Oficial n-au mai prelungit contractul de închiriere pe spaţiu pentru că urmau să facă un alt cinema „modern” acolo. De trei ani spaţiul respectiv e abandonat.
Iată că am avut dreptate. De fiecare dată când trec prin Cotroceni arunc un ochi spre locul în care era intrarea în Glendale Studio şi îmi amintesc de filmele văzute acolo, de sentimentul ăla de familiaritate într-un cinematograf de cartier. Citeşte tot articolul
Am observat în ultima vreme că sunt tot mai mulţi bărbaţi care poartă sandale, ba chiar am văzut şi pe cineva din familie cu aşa ceva în picioare.
Istoria mea cu sandalele a fost una atât de scurtă încât nici nu mi-o mai amintesc, o ştiu doar din poveşti. Eram mic şi mi-a cumpărat mama nişte sandale pe care am decis că nu vreau să le port, aşa că am refuzat sistematic să le încalţ ori de câte ori propunea chestia asta.
Când am mai crescut, am continuat să am această relaţie complicată cu sandalele, în sensul că nu mi-a trecut niciodată prin cap să port aşa ceva. Ştiu că se fac o grămadă de glume legate de sandale cu şosete, ştiu că teoretic îţi aeriseşti piciorul şi viaţa e răcoroasă vara, însă pentru mine sandalele au fost mereu un obiect vestimentar folosit în Roma Antică. Iar planurile mele pe termen lung nu întrevăd nicio schimbare majoră.
Pippo Delbono este ceea ce presa ar numi un ”artist total”. E actor, regizor, scriitor și mai are multe alte ”pălării” pe care le poartă. A expus la Centre Pompidou, a luat premii pentru filmele sale, a jucat în spectacole de teatru și de operă.
La Sibiu este deja un obișnuit al FITSului, unde a primit o stea în 2019 pe Aleea Celebrităților. Spectacolele sale stârnesc emoții puternice și pun întrebări. Ai putea spune că e un tipar, însă cred că asta e particularitatea în ceea ce face artistul italian: reușește mereu să surprindă. Citeşte tot articolul
Am ajuns prima oară la Summer Well în 2012. Auzisem lucruri bune despre acel mic festival (pe-atunci) centrat pe relaxare şi muzică indie. Pe vremea aia era mai degrabă ceva restrâns, pentru hipsteri, cu spaţii largi şi multe zone liniştite prin Domeniul Ştirbey, cel care găzduieşte evenimentul. Citeşte tot articolul
De fiecare dată când văd prin presă povestea unui antreprenor tânăr ciulesc urechile şi privesc cu mare atenţie, că poate învăţ ceva nou. Multe sunt materiale de PR, sigur, dar chiar şi de acolo poţi trage nişte concluzii interesante, poţi afla de vreun domeniu profitabil, depinde cât de bine îşi face treaba jurnalistul care se ocupă.
Ce mă enervează în ultimii ani e că văd tot mai des ipocrizia tinerilor din familii cu bani. Când văd declaraţii de tipul „am reuşit pe cont propriu, părinţii m-au ajutat puţin, doar la început, apoi am făcut singur(ă) totul” mă apucă spumele, pentru că ştiu ce înseamnă de cele mai multe ori acel ajutor la început. Citeşte tot articolul
A fost o jumătate de an foarte plină. Printre cele mai aglomerate din cei 12 ani de Superior Media. Am început cu o serie de proiecte grele și am încheiat prima jumătate a anului cu FITS, o provocare frumoasă și super solicitantă. 14-16 ore lucrate pe zi alături de o echipă mică și veselă.
Înainte de FITS adunasem destul de multă oboseală (am trecut dintr-un proiect în altul fără vreo mare pauză) și mi-am pus tot felul de întrebări: Cum fac să rezist fizic? Ce mâncăruri trebuie să evit? Cât ar trebui să dorm? Cum tratez situațiile de criză care pot apărea în agenție pe perioada festivalului, când tot focusul nostru este acolo?
Mi-am făcut un plan și am reușit să mă țin de el, cu somn cel târziu la 2:00 AM, cu vitamine luate în fiecare zi, cu micul dejun luat la oră fixă și mâncăruri safe, cel mult o bere seara la club plus multă hidratare. Citeşte tot articolul
