Branduri și bloguri în 2021

2012, 2013, 2014, 2017, 2018, 2019, 2020.

A scris Vali un articol pe profilul de Facebook despre bloggeri ca răspuns la câteva idei enunţate de Cabral, Marta Uşurelu şi Buhnici la SMS Bucureşti 2021. Clipul cu bucăţile selectate de Vali e la finalul articolului.

Cabral subliniază că publicul de blog încă e acolo şi că ar trebui încurajaţi creatorii de conţinut să se întoarcă la scris.

Ceea ce e foarte adevărat, dar cine să-i încurajeze şi pentru ce? Până şi discuţia pe marginea subiectului a avut loc pe Facebook. Pe vremuri, s-ar fi scris un articol pe blog, din care ar fi rezultat alte 4-5 articole pe alte bloguri şi câteva zeci de comentarii despre care s-ar fi discutat zile întregi.

Cifrele din Excel

În actuala paradigmă de marketing (şi o să mă arunc să spun că e un fenomen mondial), bloggerii sunt o bătaie de cap. Conţinutul lor este foarte măsurabil, iar asta înseamnă că trebuie să raportăm cifre care nu ne plac. Pe restul platformelor e simplu, că sunt mai puţine cifre de raportat şi ştim cum s-o dăm din condei ca să ne placă.

O să spun până când o să mă plictisesc: când măsurătoarea principală pleacă de la o metrică înşelătoare, adică Like, Follow sau Subscribe, blogurile nu au nicio şansă pentru că nu există un buton de „am trecut pe aici şi mi-a plăcut un articol la un moment dat”. Bloggerii au fost nevoiţi să trimită publicul către alte platforme doar ca să bifeze nişte cifre în căsuţa de Facebook şi, ulterior, în aia de Instagram. 

Mulţi nici n-au vrut, au opus rezistenţă mult timp, vezi Zoso sau Arhi, oamenii au ştiut că audienţa lor e deja la ei în casă, de ce să se mai valideze în vreun fel plimbându-i pe altă platformă. 

Şi-apoi au apărut vedetele şi pseudo-vedetele, care au adunat un public pentru că oamenii erau curioşi să aibă acces la imagini din culise. Ceea ce au şi livrat vedetele la început, până când au ajuns să posteze şi pe conturile oficiale acelaşi plastic studiat care ajungea şi în reviste. Dar urmăritorii au rămas în mare parte, că butonul de „am trecut pe-acolo” a fost gândit bine.

După ele au venit nişte vedete cu tupeu şi au început să-şi cumpere followeri din Africa, Asia şi America de Sud. Şi altele care s-au apucat de follow-unfollow (ia uite, mi-a dat Bucurenci follow, ia să-i dau şi eu follow înapoi).

Cine s-a sesizat? Nimeni. 

Ar fi fost de neconceput să îţi cumperi trafic din Uganda acum 10 ani şi să scapi nepedepsit de agenţiile care făceau campanii cu bloggeri. Problema e că nici nu poţi să obţii trafic constant la fel de ieftin cum iei nişte followeri falşi, pe care îi cumperi o singură dată şi îi ai pentru totdeauna.

S-a devalorizat atât de tare followerul încât blogurile au părut total irelevante. Cum adică 5000 de vizitatori unici pe zi, când Xulescu are 500.000 de urmăritori?

Cine erau bloggerii?

Ca să vedem unde au dispărut oamenii ăştia care scriau, trebuie să înţelegem cine erau ei. 

Am prins boom-ul blogurilor, am început să scriu în 2007, dar abia prin 2010 am intrat în „circuitul comercial”. Ca mine erau încă vreo 2-300 de oameni, cei mai mulţi dintre ei tineri. Studenţi sau proaspăt absolvenţi, oameni care îşi căutau un rost în viaţă, care trăiau experienţe, aveau păreri şi le scriau pe blog. 

Pe lângă ei mai era o mână de oameni din agenţii, puţin mai experimentaţi, dar tineri şi ei, atraşi de mirajul acestui nou mediu de comunicare. Şerban Alexandrescu, Bogdana Butnar, Răzvan Mătăşel, Răzvan Căpănescu, Monica Jitariuc etc.

Nu în ultimul rând, erau bloggerii de top, oamenii care au pus umărul la crearea comunităţii: Zoso, Arhi, Cabral, Bobby Voicu, Subiectiv, Dragoş Novac şi mulţi alţii. Vreo 30-40 să spunem.

Eh, ăia tineri sperau la nişte campanii sau beneficii. Scriau din pasiune, dar aveau şi o urmă de speranţă că la un moment dat vor câştiga şi ei cât să-şi completeze veniturile din chestia asta. Alţii sperau doar la un job mai bun.

Profesioniştii din domeniu voiau să înţeleagă fenomenul şi să puncteze la factorul coolness în faţa clienţilor. 

ProBloggerii erau singurii care făceau bani şi obiectivul lor era să facă mai mulţi.

Ce s-a întâmplat a fost că toţi acei 20-somethings au crescut şi au căpătat responsabilităţi de oameni mari. Facturi, rate, copii. Timpul ăla petrecut pe blog sau la evenimente de blogging a devenit timp petrecut cu noua familie sau timp de lucru. Nu de pe o zi pe alta, ci treptat. Azi au ratat un eveniment, mâine altul, până la urmă s-au trezit că n-au mai scris de mult pe blog şi au ieşit total din circuit.

Şi cu beneficii atât de puţine de ce ar fi rămas? Mulţi dintre ei erau doar nişte nume pe o listă către care se trimiteau invitaţii şi comunicate de presă, din când în când câte un pacheţel. 

N-a ajutat nici faptul că au apărut voci dispreţuitoare care au bătut ani la rând monedă pe ideea de „pişcotari”. Eh, uite că pişcotarii ăia ţineau ecosistemul în picioare, că mai dădeau un link, mai comentau în stânga şi în dreapta, era o comunitate. S-a insistat atât de mult pe chestia asta încât li s-a făcut silă şi unora care nu se încadrau în tiparul ăsta.

Cu ce e mai bine că în loc de bloggeri avem fetiţe cu followeri cumpăraţi care merg (mă rog, mergeau înainte de pandemie) la evenimentele de brand?

N-a ajutat nici că unii bloggeri s-au crezut indispensabili şi au început să declare cu aroganţă că nu se mai mişcă din casă pe la evenimente fără bani (e o discuţie separată asta, dar tot greşită a fost abordarea, deşi ideea din spate era corectă).

În plus, cum să se mai sprijine bloggerii între ei când mulţi au istoric aşa bogat între ei încât nici eu nu mai ţin minte toate cuplările, colaborările şi certurile.

Ca într-o reţea hidrografică, atunci când au dispărut blogurile mici, care alimentau bloguri mijlocii, au avut de suferit inclusiv blogurile alea mari.

Cum ziceam, oamenii au crescut suficient încât să-şi dea seama că timpul lor valorează mult şi poate fi investit în lucruri mai bune, care le aduc şi altceva decât oboseală şi hate în comentarii.

Mă uit şi la mine, singurul motiv pentru care mă mai ţineam de treabă cu stricteţe era legat de experienţele speciale la care aveam acces prin intermediul blogului. Am jucat fotbal pe Anfield, am luat cina în muzeul Carlsberg, am umblat prin toată România şi am avut acces la multe alte lucruri datorită blogului. 

Odată cu pandemia lucrurile astea au dispărut, şi cum bani n-am făcut niciodată prea mulţi, de ce să mă agit? Am o agenţie care merge bine, încă două businessuri la care pun umărul, nu vreau să-mi umplu timpul liber cu ceva ce nu-mi aduce absolut niciun beneficiu. Scriu când am chef şi când îmi place subiectul, dar a dispărut presiunea, a dispărut responsabilitatea faţă de cititor (erau vreo 1500 pe zi la momentul la care am rărit-o).

Situaţia la zi

Marta întreba cum facem blogurile sexy again. Păi nu le facem. Nu mai avem cum să le facem. Cum am făcut jurnalismul sexy? Păi au încercat câţiva, poate Meşter cu tururile lui, poate DOR cu jurnalismul lor narativ, poate Libertatea cu ce face acum, poate Biz cu reţeta asta de evenimente online-related care au ţinut şi revista în viaţă. Dar asta echivalează cu 5-6 bloguri, fix cam câte mai sunt relevante din generaţia veche.

În continuare merg nişele, alea despre care se tot vorbea acum 5-6 ani, doar că ăia nu sunt bloggerii „vizibili” pe prima scenă. Mă rog, nu că ar mai exista o primă scenă. 

Altfel, a fost amuzant să văd cum suspină influencerii după festivalurile făcătoare de minuni în cont, Scumpa Treime: Untold, EC şi Neversea. Greu să faci bani când trebuie să pui osul la treabă şi să inventezi singur ocazii de a comunica.

Şi s-a văzut foarte bine cât de plictisiţi şi deprimaţi au devenit influencerii români în ultimul an. Serios, uitaţi-vă puţin pe Instagram, între postările publicitare mai intercalează din când în când nişte story-uri făcute de multe ori din pat sau de pe canapea, fără pic de energie sau convingere. Influencerii de la noi au ajuns să-şi urască jobul. 

Şi publicul vede asta, că d-aia nu le mai dă nimeni like. Fabuloasele au 3000 de likeuri la 200.000 de urmăritori (da, ştiu, e algoritmul nemernic, o dramă, ce să-i faci).

Branduri şi bloguri în 2021

Rămâne valabil ce am zis anul trecut, un influencer nu se mai poate baza exclusiv pe blog, trebuie să mai aibă o prezenţă solidă undeva, chit că e Instagram, TikTok, Youtube sau podcast.

Cu vloggerii m-am lămurit, jumătate dintre video-uri sunt farse, provocări tembele şi clickbaituri, cealaltă jumătate sunt răspunsuri şi clipuri de tipul „reacţionez la”.

Podcasturile au plecat cu scârţ şi s-au oprit la barieră din cauza pandemiei, din fericire ies constant proiecte bine lucrate, pe banii unor branduri care au înţeles cum trebuie să folosească acest tip de conţinut.

Clubhouse e mişto, dar e atât de călărit în momentul ăsta încât tind să cred că o să se fâsâie înainte să iasă şi pe Android. Oricum dispare în secunda în care trece pandemia, că momentan e folosit drept substitut pentru evenimenele live.

Cred că o să rămânem şi anul ăsta în freeze, cu schimbări mici de tot, poate că îşi vor mai pierde relevanţa unii dintre influenceri, câţiva vor avea derapaje nasoale, lumea o să-i taxeze, agenţiile vor da una dintre cele 2 reacţii standard: „nu ştiu, eu n-am văzut nimic, am lucrat la un pitch toată săptămâna” sau „nu ştiu, mie mi-au livrat foarte bine mereu”.

N-o să mai vedem proiecte între bloggeri, susţinere în comunitate sau chestii de genul ăsta, o să vedem tot mai mult hate şi tupeu nesimţit. Sunt bani mulţi pe masă, unii stau mai aproape, alţii stau mai departe, fiecare încearcă să prindă ceva. Ăia care s-au prins că nu au cum să ajungă au plecat la altă masă, ce sens are să stăm şi să ne amintim de vremea în care eram puţini la masă şi abia începeam să ne cunoaştem între noi? Pâinea aia pe care am împărţit-o atunci s-a digerat de mult.